Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta.
Atunci cand o scriitoare iti reda gandurile cu mai multa precizie decat le percepi tu insati.
Stii, noi paream c-am (re)inventat iubirea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si mai seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii…Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul din tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta…Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.
Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuinta te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt. Si mult mai putin frumoasa…Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta…
Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mocirloasa. Dar de fapt, s-au tot asezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de-atatea ori din lumea mea si… m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi noapte, ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cand ii esti in brate…
Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tina, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fim impreuna. E ceva in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu, da. De-aici, poate, desincronizarea.
Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit inainte…Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.
Mihaela Radulescu, „Intreaba-ma Orice”
Etern dar banal
Suntem un noian de paradoxuri, stim sa iubim etern cu puterea si daruirea unui zeu, invatam sa ne inchinam unei singure fiinte pana o transformam in cult ca apoi, sa lasam in drumul contopirii noastre toate prejudecatile lumesti, pasiunile tampite pentru material, superficialitatea comercialului, goana dupa bani, goana dupa faima, goana dupa afirmare in fata lui sau ei. Totul pentru ce? Abia atunci cand ramanem doar cu luna ne dam seama de clipele pe care trebuia sa le transformam intr-o eternitate si am preferat sa le banalizam. Ducem o viata triviala, materiala cand tot ce vrem, paradoxal, este dragoste.
Cum faci atunci cand iubesti infinit si totusi trebuie sa stai nemiscat vazand cum ceea ce iubesti se indeparteaza? Un pic azi, un pic maine, il vezi in ceata, a intors capul, s-au stins luminile, a inchis usa, a plecat.
carusel
You’re everything that I dream about, talk about, walk around and brag about, cause I don’t give a damn about what they say, what he say, or she say. I’m addicted like drugs to your loving, but hey, you got me strung like I’m young and it’s crazy.
Un singur drum…
Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine, ti-am spus atunci ca sunt acolo mereu, ca o locuinta naturala a materiei tale, ca un punct de provenienta al vietii.
Totusi, ma apropii temator de banca aceea, din locul ala, unde imbatam teii cu parfumul meu floral, de iulie si unde sub cerul vast al noptilor albe ma admirai, subtire-n mijloc, agera si fina, asa cum iti placea.
Zambesc acum amar, si inchid ochii, e tot senin dar de data asta iarna. Pe strazi mai zac doar umbre de iubire, restul a amortit sub gheata cruda si fulgii grei incep sa ma apese… mai privesc o data spre banca aceea, de data asta goala, imi piere zambetul, mi-e frig si plec.
Imi amintesc insa ceva… pavat cu gheata sau cu pietre calde de Lipscani, ne asteapta acelasi drum. Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine…
Totul… fara prea mult sens
(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…
Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.
Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.
Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.
Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.
Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…
Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.
In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.
Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…
Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imbata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?
Iar s-a stricat ceasul…
Bucata de carne fara principii, o schema simpla, un plan bine pus la punct sau doar o serie de ipocrizii sofisticate, minciuni nevinovate si…
Atitudinea ademenitoare care iti dadea impresia ca esti fiinta pe care o astepta de o vesnicie, cu miocardul pe noptiera.
Parfumul care ii vestea sosirea inca de la colt si care ii prelungea existenta langa tine si dupa ce pleca.
Mica apocalipsa individuala pe care o infiinta atunci cand iti revarsai dispretul.
Prestanta de maestru cu care te facea sa te simti mica, dar cea mai importanta piesa din muzeu, pentru ca maestrul iti pretuia compozitia si isi arata admiratia prin fraze bine plasate ce te strapungeau pana in viscere.
Tot ce te face sa versi acum, ti-a desavarsit feminitatea si ti-a pus un ghem in stomac candva…
Acum, cand basmul s-a incheiat si in spatele cortinei esti doar tu si un tot incarcat de absenta lui, realizezi atractia exercitata de talentul actoricesc al porcinelor.
„…dar amagea cu atata plenitudine”
Iar ti-a luat-o ceasul inainte si te-ai trezit tarziu.
______________________________
Iti amintesti cand ti-am spus „si cainele meu e mai mandru decat tine”? Ei bine, intaresc si argumentez din nou afirmatia.
Esti mai javra decat cainele meu!
Mi-e dor de vara…
Zilele insorite din ultima perioada mi-au injectat serul nostalgiei. Mi-e dor de vara si am cazut asa, intr-o reverie inchinata caniculei, imaginatia a zburat si…
Mi-e dor de vara, mi-e dor sa stau in fata ferestrei privind luna cu irizarile ei portocalii profetizand canicula de maine.
Mi-e dor de teiul din fata ferestrei, ah teiul, vrajitor formidabil al carui aroma imi trezeste simtaminte de mult acoperite de timp. Isi inalta florile sub geamul meu an de an si tot an de an imi tulbura noptile.
Si noptile, ah noptile, inflacarate, mereu vii, au acel je ne sais qua care te face sa nu pui geana pe geana, sa nu vrei sa te intorci intre pereti, sa ramai acolo in mangaierea vantului ce patrunde elegant prin textura rara a textilei.
Caldura asfaltului si a cladirilor frematand in jurul tau… Ratacesti pe strazi visand, aidoma noptilor albe din St. Petersburg, sperand sa nu se termine vreodata, sa nu inceteze cantecul greierului ce intregeste momentul trait din plin ca un antidot pentru suflete racite, ratacite…
Dar ca orice reverie, se ascunde usor, usor in spatele zambetului meu ca sa dispara in cele din urma… si raman asa, spanzurata intr-o clipa muta, privind spre banca goala si rece din parcul meu, dorindu-mi sa fortez timpul, vremea… vara!
Instigare la dragoste II…
Analizam in articolul anterior oamenii convinsi de eternitatea ascendenta si trandafirie a dragostei. Ei iubesc viata pana vad lacrima, cum sa le arati acestor oameni lacrima inainte sa se indragosteasca iremediabil de viata vazand doar partea plina a paharului?
Cum sa le explici ca pentru tine dragostea oarba inseamna tortura nemarginita, dor de necuprins, iluzii desarte, rani pe care nici timpul insasi nu le poate pansa usor, suferinta atroce spre care te indrepti la sigur fara a protesta… iti ingropi esenta vietii, a dragostei insasi, in mormantul necrutator ar daruirii totale cu epitaful „Smulge-te din viata mea… am inceput sa vad”?
Dragostea e cel mai scump si mai nociv stupefiant. Iti cere toate gandurile, toata inima, tot timpul… ratiunea insasi o vrea imprumut. Iti cere tot si strica tot ce ii dai, iti distruge ratiunea, iti omoara gandurile, iti spinteca sufletul si iti sparge inima in mii de bucatele pe fiecare bucatica fiind scrisa o litera din numele „proprietarului” aparent-temporar caruia i-ai daruit-o complet si orbeste.
Totusi nu e destul, daca te-a magnetizat si ti-a distrus tot, stupefiantul mai are o proprietate nociva: e halucinogen. Te ajuta sa nu vezi ca mirosi florile de la radacina si iti aduni piese din materie cu farasul. Daca ai noroc si iti trece prin cap sa refaci puzzelul cu piesele din faras si realizezi ca lipsesc bucati si tu cand ai dat bucati, ai si cerut si acum nu se mai potrivesc si lipsesc tocmai cele pe care le-ai cerut… sa nu crezi ca esti mai fericit daca faci doar o constatare. Halucinogenul se va ocupa sa simuleze bucatile lipsa pentru tine.
Contractul cu iubirea fericito-reciproca se mai prelungeste putin, se mai adauga bineinteles si clauze, dar cui ii pasa? oricum nu le-ai citit nici prima oara. Iti administrezi, deci, drogul si poti supravietui in letargie inca o perioada bucurandu-te de plasmuirea perfectului.care iti incetoseaza privirea si continui sa inoti fericit prin apa tulbure a minciunii pe care ti-o administrezi de buna voie.
La un moment dat, contractul se incheie brusc din diferite motive(nu ca ar necesita mereu motive, slabiciunea ta e de ajuns). Contractul crud, nemilostiv, nepasator fata de cecitatea ce te-a cuprins tocmai din vina lui, redevine nisip. In acel moment te intorci la paragraful doi al acestui articol. De la eternitatea, frumusetea si puritatea dragostei, realizezi finitatea, durerea si mizeria ei. Clarviziune, poteca inchisa, foaie deja scrisa, inima-bucati.
Transpus/a in amarul urmatoarei clipe, realizezi ca ai intarziat la intalnirea cu tine. E prea tarziu sa-ti ceri iertare de la tine. E prea tarziu sa ii spui sinelui „te rog iarta-ma ca m-am ranit”. E prea tarziu sa ii spui cadavrului tau „te rog iarta-ma ca te-am umilit”. E prea tarziu sa te condamni pentru amnezia voluntara.
Cumplitul suprem este constituit defapt de sinucidere, de faptul ca tu insati ti-ai indus difuzul ofensiv atribuindu-ti falsa invulnerabilitate. Fugi, deci, de cumplitul suprem. Arunci vina pe el, pe ea, pe destin, pe realitate. Ce vina are realitatea in faptul ca ai decis sa fugi de ea?
Totul pare a fi in zadar acum, totul pare tardiv… dar nu e niciodata prea tarziu sa inveti. Nu e niciodata prea tarziu pentru viitor. Sa stii cum sa iti administrezi drogul cu un picior in sectia de dezintoxicare. Cand te izbesc amintirile sa te uiti in tine sa gasesti esecul, sa il diseci si sa ii gasesti leacul. Va exista, probabil, o a treia parte in care voi dezvolta asta.
Dragostea nu e oarba, dragostea e chimie iar cand gresim formula ne prefacem orbi. (Marylina)
Alunecand in reverie pe aripile inchipuirii... 