libertate si iubire

Martie 18, 2013 at 16:48 (Contemplari) (, , , , , )

Odata cu ispita libertatii incepe sfarsitul iubirii. Degeaba ne prefacem ca intr-o lume moderna, dragostea nu poate rezista fara independenta. Iubirile mari si fericite n-au nevoie de martori, n-au nevoie de moarte. Nici de butaforie, nici de spectacol, nici de artificii. Iubirea e o stare edenica. Dar pentru ca nu suntem pregatiti sa induram fericirea cumplita pe care o aduce cu ea, sub pretextul dorului de libertate, fugim din Paradis. Si ne intoarcem unde?

 

( Alice Nastase , Aurora Liiceanu )

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Ziua femeii

Martie 8, 2013 at 16:38 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , )

Dragi barbati,

De ziua femeii vreau sa va multumesc. In zile ca aceasta imi faceti viata tare frumoasa.

Tot de ziua femeii, nu ma pot abtine sa va intreb: De ce atunci cand ea va iarta, simtiti nevoia sa impingeti greseala la un nou nivel? Ce va face sa credeti ca resursele de iertare sunt infinite si ranile nu lasa cicatrice?

O tipa tare draga mie, a spus candva ca femeile nu-s jucarii, deci nu incercati sa va jucati cu ele.

 

 

Cat de frumosi puteam fi daca nu m-ai fi mintit de atatea ori…

Legătură permanentă Lasă un comentariu

De ce?

Februarie 25, 2013 at 22:28 (Contemplari) (, , , , , , )

Nu va lasati sinapsele necirculate…

Uneori supravietuiesti propriei morti din inertie, alteori ai impresia ca ai murit tocmai din curajul de a-ti infrunta moartea.

Daca respiri, ai renascut, ramane doar sa afli de ce.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Armistitiu

Februarie 8, 2013 at 09:28 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , )

Atunci cand ai un milion de lucruri sa ii spui dar preferi sa le scrii acolo unde stii ca nu va citi vreodata.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Secrete in degete

Ianuarie 29, 2013 at 23:55 (Piese din esenta) (, , , , , )

Blogul asta mi-a dat multe lectii, e o perioada in care regasesc esente pierdute. Le regasesc in literele ce-mi tasnesc din degete.
Se pare ca degetele mele au stiut mereu mai multe decat mine.

Cand scriu, vad fapte, lucruri, gesturi. Scriu lectii si palme pentru ratiunea-mi adormita…

Tu baga de seama, caci stii ce se spune…

Prostul invata din greselile lui, desteptul din ale altuia.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Complacere sau Renastere?

Ianuarie 27, 2013 at 17:49 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Momentele de cumpana sunt acelea in care toate cliseele prind sens si profunzime. Ca atunci cand cele mai stralucitoare momente se gasesc alaturi de barbatul gresit si cand realizezi ca intre o prezenta serafica si varianta ei mefistofelica este o linie atat de fina incat trecerea se face pe nesimtite.

Protection_by_MyLipstickLullabyCand cumpana atinge limite catastrofice, toate cliseele se intorc, ca un roi de bumerange, impotriva ta, trezindu-te abia cand linia a fost trecuta fara posibilitate de intoarcere. Realizezi, abia atunci, ca linia ta este la fel de fina ca a acelor ridicoli muritori pe care ii priveai suspectandu-i de depravare atunci cand le descopereai latura intunecata. Si cele mai banale expresii iti pocnesc sinapsele… Roata se intoarce.

Suntem atat de muritori, atat de expusi, slabi si necunoscatori incat ajungem sa ne auto-influentam in degradare.

Degradarea ne conduce inevitabil spre acceptare, forma de percepere pe care, inainte de aceste momente cheie, o tratam ca pe unealta celui vulnerabil, ca pe o nereusita, ca pe limita celor slabi. Acceptarea devine in cele din urma cea mai puternica arma impotriva catastrofelor vietii, renasterea din cel mai adanc colt al degradarii si deschiderea spre evolutie.

Multumesc tuturor catastrofelor din viata mea pentru ceea ce au reusit sa descopere in mine.

 

Image Source 

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Autopsia unei dimineti

Februarie 12, 2010 at 14:10 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

Iarasi suna, acelasi zgomot afon mi se loveste in timpane ca un ecou de departe, nedorit, incerc sa-l ignor dar devin intre timp constienta…  Lipsita de vigoare, cuprinsa in adormire si condamnata la o trezire fortata, dorita doar de telefonul ce incepe sa ma dojeneasca deja… ma fortez sa deschid ochii, sa ridic pleoapele grele, sa opresc zgomotul cel surd si poate sa ma tarasc spre baie.

As putea sa spun ca m-am trezit pentru ca nu-ti mai suportam pasii prin visul meu… dar nu e asa, m-am trezit pentru ca ultima-ti privire in ochii mei rulase deja de mult prea multe ori pe retina mea si incepea sa doara, asa ca am devenit constienta si am preferat sa ascult un zgomot afon, ce parea rupt din peisajul unui functionar secatuit de puteri intr-o dimineata proasta, decat sa simt in mod repetat aceeasi privire iubitoare mangaindu-ma si aceleasi cuvinte melodioase, de dragoste dar si de indepartare, scurte si mai ales ultime… temporar cel putin.

Nu pot sa-i zambesc oglinzii, deci nici ea nu-mi zambeste mie si o evit printr-un gest rapid al mintii. Rece  si infioratoare, apa imi patrunde in fiecare por trezindu-l, ridicandu-mi pielea somnoroasa pe tot corpul si ingrozindu-mi sangele, inhibandu-i circulatia ca o reactie chimica letala. Nu insist, deci, asupra apei cu proprietati ucigase si schimb camera tanjind dupa miros de cafea calda, primitoare.

Dar cum totul e taios in dimineata asta, desprins parca dintr-un film de groaza lipsit de suspans, cafeaua insasi pare sa nu-si doreasca asortarea cu zaharul, parca stiind ca n-o pot accepta fara acesta. Aroma diminetilor mele pare a fi compromisa, cafeaua nu vrea sa traiasca povestea buzelor mele astazi, o fortez, accepta dar nu mi-e deloc dedicata. Tac si eu, tace si ea si sorbim una din cealalta intr-un joc al impresiilor nerostite.

Astazi nu stiu sa ma grabesc, intre doua unde de fum al tigarii ma aplec sa scutur scrum si sa sorb o gura din elixirul negru ce nu mi s-a supus, incerc sa-mi deschid ochii mai mult de un sfert dar realizez ca-mi e imposibil si nici nu-mi doresc, nu vreau sa vad mai mult.

E frig, e rau si e prea liniste. Imi trec prin cap tot felul de ganduri ce precedeaza o zi incarcata, nedorita, in care piedicile sunt din ce in ce mai multe si lucrurile merg din ce in ce mai rau pana cand zici ca esti bine, atunci ciclul se repeta.

Imi aduc aminte ca trebuie sa deschid sifonierul si sa scot intreg raftul de textile pentru a ma camufla in fata gerului nemilos ce a cuprins Bucurestii, transformandu-i intr-un morman de zapada murdara si mocirla care iti induce frustrari si merge pana la depresie cand iti inmoaie sinapsele si iti oboseste ochii si corpul, secand orice urma de viata ai avut vreodata.

autopsia unei dimineti

Patrunsa de ganduri negre, multe, realizez repede ca nu sunt omul-diminetilor, urasc frigul si nici starea de optimist-tamp nu ma prinde, iar atunci cand realismul cu nepotrivirea se combina incepi sa raliezi la legile lui murphy si sa spui ca 90% din orice nu e pentru si nici cu tine. Ceea ce de altfel, e adevarat.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Fericire…

Noiembrie 6, 2009 at 22:32 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Sunt tot, stau tolanita in paradis si-mi fac umbra palmierii tuturor implinirilor.

Stiu tot, am toate secretele universului la mine, pot trai experiente mistice in mizerul cotidianului si le pot reinnoi la nesfarsit.

Am tot, nu stiu daca tu mi-ai dat dar stiu ca nu-mi poate lua nimeni.

Dau tot, si zambesc cand o fac, torn maretie in fiecare pas pe care il faci cand treci pe langa mine ca apoi sa te admir indepartandu-te.

Pot orice si nu pot fi discreta cu asta, am uitat ce inseamna modestia. Am invatat sa radiez, intreg universul valseaza in jurul meu si farmec pietrele sa danseze si ele…

Timp, bani, oameni, munca, stres, probleme, boli, toate sunt efemere, dupa ce ti-am incercat seductia nu pot decat sa ma las usor in epidemia de extaze pe care o provoci cu primele atingeri si apoi sa ma ridic deasupra galaxiei si sa reusesc tot, sa dezleg tot, sa trec peste orice…

 

_________________________________

Recunosc, m-am inselat, exista fericire fara ignoranta.

Legătură permanentă 3 comentarii

Imperfect dar ideal…

Martie 9, 2009 at 14:07 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , )

Inchid ochii si parasind cotidianul, evadez intr-o lume individuala, in irealitatea mea. Intr-un cadru lipsit de finitate unde optimismul este realist si personificarea ambiantului nu este pur fictiva.

Sa ma plimb pe un deal inverzit si sa las ploaia de vara sa-mi spele cu stropii ei mari toate gandurile ingrijorate si toate intrebarile fara raspuns. Sa nu-mi pese ce va fii, sa nu vad ce a fost.

Sa ma opresc, apoi, odata cu ploaia si sa privesc la orizont zarind un curcubeu ce nu profetizeaza speranta ci frumusetea naturala, aici nu ai nevoie de speranta.

Sa raman profund uimita privind cu ochii care vad dincolo de materie, armonia intregului si sa radiez de incantare realizand ca fac parte din el.

Sa ma arunc apoi in iarba deasa, uda si rece, de un verde aprins ce se asorteaza cu senzatia racoritoare oferita de ploaie… si atingand pamantul inca incins sa raman nemiscata bucurandu-ma de cel mai revigorant decor pasnic.

In cele din urma, impacata cu sinele sa ma las cucerita de literele unei carti ce-mi ridica sufletul deasupra curcubeului care ma vegheaza langa soare, si sa ma indragostesc de ea, pagina cu pagina, intr-un decor perfect, decupat de la marginea irealitatii ce confera calmul si caldura primitoare a unei biblioteci care geme de cunoastere.

Sa iubesc razele soarelui cu siguranta ca nici un nor nu-l poate acoperii, sa dainuiesc lenesa printre copaci ce nu se vestejesc si nu obosesc, flori ce nu se ofilesc, intr-o lume a nemuririi unde lenevia dezmierdatoare este starea sublima, doar din ea, cu ea, poti atinge apogeul fanteziei.

blog-rainbow_by_kerrigorrose-copy

Apoi ma trezesc si realizez blasfemia…. de ce as vrea o lume perfecta? Perfectionismul meu devine brusc un defect in lumea asta minunat de imperfecta. Imperfectiunea e tot ce avem si tot ce ne trebuie, mereu deosebita si niciodata indeajuns de evoluata…

Avem nevoie de ignoranti, de griji, de cauzele care ne infierbanta sangele, de amagiri care in timp ne dau taria pietrelor de rau, de asaltul durerilor coplesitoare ce ne aduc aminte ca suntem, pana la urma… oameni.

After The Rain

Legătură permanentă 8 comentarii

Instigare la dragoste III…

Martie 1, 2009 at 11:41 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Am inspectat aici iubitorii orbi, a dragostei eterne, a perfectiunii pe care o transpuneau ireal in realitate. In cele din urma am analizat dragostea oarba si efectele ei, aici. Acum intentionez sa creionez concluziile salvatoare dupa un asemenea esec. Ce ar trebuii sa invatam din experienta unei iubiri cu ochii inchisi ? Cu ce am gresit in a plasmuii perfectiunea intr-o iubire reala? De ce dragostea oarba nu se termina niciodata bine?

A aspira la perfectiune este de dorit. A tinde sa atingem apogeul pe scara evolutiei intr-un anumit domeniu este de dorit. A desena perfectiunea in imperfectiunea oamenilor, a crede ceea ce dorim in locul realitatii, a transpune in real ceea ce imaginatia si posesorul ei au plasmuit si anume perfectiunea, este de nedorit si mai mult, este calea sigura spre sinucidere in straturi de materie.

Vad in jurul meu posesori de miocard asteptand „jumatatea perfecta”, asteptand partenerul ideal. Acesti oameni, plictisti sa astepte, sa spere… cunosc la un moment dat o persoana si creeaza din ea o fantezie a perfectiunii. Anuleaza defecte, slefuieste pareri, modeleaza imagini si scoate in imaginatia lui persoana perfecta si dragostea perfecta. De cele mai multe acesti fantezisti au parte de parteneri ancorati in realitate, obiectivi si atunci efectul de omogenitate nu poate fi creat. Fara omogenitate un cuplu nu poate supravietuii, asta e clar. Unii mai prelungesc relatia plasmuind aceasta omogenitate chiar daca ea lipseste cu desavarsire. Despre efectele unei astfel de situatii am scris in articolul anterior.

Viata bate filmul. Realitatea bate visul. Naturalul bate perfectul. Pentru ca naturalul este insasi perfectul, este excelent, desavarsit… ideal. Oamenii sunt perfecti, ei sunt asa cum trebuie sa fie si asta inseamna defapt a fi perfect. Cine stie ce inseamna perfectul cand spune ca nu il putem atinge? Cine stie ce inseamna normalul cand spune ca esti anormal?

In dragoste putem avea „the right person” dar niciodata „the perfect person”, asta o stim toti pentru ca toti avem defecte in schimb toti intampinam dificultati cand trebuie sa le vedem in noi insine. „The right person” este reala, provine din realitate si este ancorata in ea, „the perfect person” este plasmuirea despre care tocesc tastele din articolul trecut.

Nu o sa tin prelegeri despre „iubirea defectelor” pentru ca sunt de parere ca nu exista. Mariana Fulger are un citat interesant: „Nu ştiu ce să iubesc mai mult la tine şi pentru că nu ştiu să te iubesc pe puncte, te iubesc în întregime”. Ei bine despre asta este vorba, despre iubit in intregime, nu ajungi sa iubesti defectele partenerului, calitatile lui sau coafura ciudata ci ajungi sa iti iubesti partenerul pentru tot ceea ce este el… un tot unitar.

Defectele nu se anuleaza, nu se corecteaza pe retina… ele se analizeaza, se inteleg si se accepta ca ceea ce sunt… o parte din intruchiparea naturii. A ignora defectele partenerului inseamna lipsa de interes, nu iubire.

Nu exista partenerul perfect, exista persoana pe care sa o placi destul de mult incat sa te intereseze defectele ei si sa fi dispus sa le accepti sau sa le corectezi. Cand spun „corectezi” ma refer la insasi a corecta un defect, a-ti ajuta partenerul sa invinga un defect ce poate fi invins. Asta cu siguranta nu echivaleaza cu a corecta defecte in imaginatia noastra.

Cand doresti sa fi fericit (atat cat se poate actualmente) trebuie sa iti doresti naturalul, realul. Sa iubesti perfectul mintindu-te nu e solutia, trebuie sa iubim un partener real, trebuie sa iubim realitatea din el.

„How many legs does a dog have if you call the tail a leg? Four. Calling a tail a leg doesn’t make it a leg.” (Abraham Lincoln)

heart_081

Legătură permanentă 4 comentarii

Next page »