Etern dar banal

Martie 11, 2013 at 10:06 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Suntem un noian de paradoxuri, stim sa iubim etern cu puterea si daruirea unui zeu, invatam sa ne inchinam unei singure fiinte pana o transformam in cult ca apoi, sa lasam in drumul contopirii noastre toate prejudecatile lumesti, pasiunile tampite pentru material, superficialitatea comercialului, goana dupa bani, goana dupa faima, goana dupa afirmare in fata lui sau ei. Totul pentru ce? Abia atunci cand ramanem doar cu luna ne dam seama de clipele pe care trebuia sa le transformam intr-o eternitate si am preferat sa le banalizam. Ducem o viata triviala, materiala cand tot ce vrem, paradoxal, este dragoste.

Cum faci atunci cand iubesti infinit si totusi trebuie sa stai nemiscat vazand cum ceea ce iubesti se indeparteaza? Un pic azi, un pic maine, il vezi in ceata, a intors capul, s-au stins luminile, a inchis usa, a plecat.

Legătură permanentă 2 comentarii

Ganditor sau prefacut?

Februarie 6, 2013 at 09:33 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Cred ca esti cel mai ganditor barbat de pe planeta.

Gandesti tot si nu lasi nimic la voia simturilor. Ca un matematician, plasezi sistematic fraze si gesturi ce nu permit raspuns. Le pui acolo pentru ca, din ultima ecuatie, a rezultat ca x = imbratisare daca y = cearta. Si atunci cearta + imbratisare = somn linistit. Acum poti dormi, ai facut ce trebuia.

Asta pentru ca, daca ti-ai lasa simtirile sa vorbeasca in limba lor, ti-ai da si tu seama ca nu ne meriti.

 

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Ianuarie 30, 2013 at 00:51 (Contemplari) (, , , , , )

Perna mi-e drogul care da uitarii drumul drept al vietii si ma lasa sa alerg prin fantezii pe care tu, el sau ea le incuiati in cufarul blasfemic.

Sacrilegiu’ ar fi sa-mi scrijelesc limite in cuget, n-am tentatie mai adanca decat cea pentru prohibitie.

 

Legătură permanentă 3 comentarii

Secrete in degete

Ianuarie 29, 2013 at 23:55 (Piese din esenta) (, , , , , )

Blogul asta mi-a dat multe lectii, e o perioada in care regasesc esente pierdute. Le regasesc in literele ce-mi tasnesc din degete.
Se pare ca degetele mele au stiut mereu mai multe decat mine.

Cand scriu, vad fapte, lucruri, gesturi. Scriu lectii si palme pentru ratiunea-mi adormita…

Tu baga de seama, caci stii ce se spune…

Prostul invata din greselile lui, desteptul din ale altuia.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Complacere sau Renastere?

Ianuarie 27, 2013 at 17:49 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Momentele de cumpana sunt acelea in care toate cliseele prind sens si profunzime. Ca atunci cand cele mai stralucitoare momente se gasesc alaturi de barbatul gresit si cand realizezi ca intre o prezenta serafica si varianta ei mefistofelica este o linie atat de fina incat trecerea se face pe nesimtite.

Protection_by_MyLipstickLullabyCand cumpana atinge limite catastrofice, toate cliseele se intorc, ca un roi de bumerange, impotriva ta, trezindu-te abia cand linia a fost trecuta fara posibilitate de intoarcere. Realizezi, abia atunci, ca linia ta este la fel de fina ca a acelor ridicoli muritori pe care ii priveai suspectandu-i de depravare atunci cand le descopereai latura intunecata. Si cele mai banale expresii iti pocnesc sinapsele… Roata se intoarce.

Suntem atat de muritori, atat de expusi, slabi si necunoscatori incat ajungem sa ne auto-influentam in degradare.

Degradarea ne conduce inevitabil spre acceptare, forma de percepere pe care, inainte de aceste momente cheie, o tratam ca pe unealta celui vulnerabil, ca pe o nereusita, ca pe limita celor slabi. Acceptarea devine in cele din urma cea mai puternica arma impotriva catastrofelor vietii, renasterea din cel mai adanc colt al degradarii si deschiderea spre evolutie.

Multumesc tuturor catastrofelor din viata mea pentru ceea ce au reusit sa descopere in mine.

 

Image Source 

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Totul… fara prea mult sens

Octombrie 16, 2009 at 10:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…

Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.

Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.

Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.

Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.

Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…

Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.

In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.

Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…

Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imbata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?

Legătură permanentă 5 comentarii

Rasuna linistea…

Mai 5, 2009 at 05:23 (Piese din esenta) (, , , , , )

Iubesc tacerea si singuratatea, de obicei in acelasi timp. Despre singuratate o sa va scriu cu alta ocazie, aprindem reflectorul deasupra tacerii.

Sunt momente cand singurul lucru valabil din viata mea este linistea, cand realizez dupa indelungi polemici cu mine insumi, ca trebuie sa tac, sa-mi adorm cuvintele intr-un suspin si in umbra lui, a suspinului, sa imi disec gandurile, simturile, rand pe rand.

Linistea e cel mai limpede decor al constiintei mele, abia atunci cand tac incep adevarata discutie. Cand imi pot auzi glasul inimii, freamatul pantecului cuprins de emotii pe care limba mea nu le poate reda, dar linistea mintii reuseste mereu…

Tacerea este taramul lecuitor al stresului si al gandurilor dezordonate, fie ele si multiplicarea continua a unei singure existente in mintea mea.

In tacere voi simti sunetul picturii, cand ma vei zugravii in culori sparte de dorinta.
In tacere iti voi raspunde, cand buzele tale ma vor intreba daca ma tenteaza gustul lor.
In tacere voi simti cand te cauti si te voi gasi, pentru a-ti face cunostinta cu tine.

Deci taci, lasa-ti vocea ta uitata, lasa-ti mainile sa spuna povestea fiorului si lasa-ma sa-ti citesc in ochii maximele sentimentului.

Din linistea noptilor albe de mai, cu drag.

Legătură permanentă 2 comentarii

Imperfect dar ideal…

Martie 9, 2009 at 14:07 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , )

Inchid ochii si parasind cotidianul, evadez intr-o lume individuala, in irealitatea mea. Intr-un cadru lipsit de finitate unde optimismul este realist si personificarea ambiantului nu este pur fictiva.

Sa ma plimb pe un deal inverzit si sa las ploaia de vara sa-mi spele cu stropii ei mari toate gandurile ingrijorate si toate intrebarile fara raspuns. Sa nu-mi pese ce va fii, sa nu vad ce a fost.

Sa ma opresc, apoi, odata cu ploaia si sa privesc la orizont zarind un curcubeu ce nu profetizeaza speranta ci frumusetea naturala, aici nu ai nevoie de speranta.

Sa raman profund uimita privind cu ochii care vad dincolo de materie, armonia intregului si sa radiez de incantare realizand ca fac parte din el.

Sa ma arunc apoi in iarba deasa, uda si rece, de un verde aprins ce se asorteaza cu senzatia racoritoare oferita de ploaie… si atingand pamantul inca incins sa raman nemiscata bucurandu-ma de cel mai revigorant decor pasnic.

In cele din urma, impacata cu sinele sa ma las cucerita de literele unei carti ce-mi ridica sufletul deasupra curcubeului care ma vegheaza langa soare, si sa ma indragostesc de ea, pagina cu pagina, intr-un decor perfect, decupat de la marginea irealitatii ce confera calmul si caldura primitoare a unei biblioteci care geme de cunoastere.

Sa iubesc razele soarelui cu siguranta ca nici un nor nu-l poate acoperii, sa dainuiesc lenesa printre copaci ce nu se vestejesc si nu obosesc, flori ce nu se ofilesc, intr-o lume a nemuririi unde lenevia dezmierdatoare este starea sublima, doar din ea, cu ea, poti atinge apogeul fanteziei.

blog-rainbow_by_kerrigorrose-copy

Apoi ma trezesc si realizez blasfemia…. de ce as vrea o lume perfecta? Perfectionismul meu devine brusc un defect in lumea asta minunat de imperfecta. Imperfectiunea e tot ce avem si tot ce ne trebuie, mereu deosebita si niciodata indeajuns de evoluata…

Avem nevoie de ignoranti, de griji, de cauzele care ne infierbanta sangele, de amagiri care in timp ne dau taria pietrelor de rau, de asaltul durerilor coplesitoare ce ne aduc aminte ca suntem, pana la urma… oameni.

After The Rain

Legătură permanentă 8 comentarii

Instigare la dragoste III…

Martie 1, 2009 at 11:41 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Am inspectat aici iubitorii orbi, a dragostei eterne, a perfectiunii pe care o transpuneau ireal in realitate. In cele din urma am analizat dragostea oarba si efectele ei, aici. Acum intentionez sa creionez concluziile salvatoare dupa un asemenea esec. Ce ar trebuii sa invatam din experienta unei iubiri cu ochii inchisi ? Cu ce am gresit in a plasmuii perfectiunea intr-o iubire reala? De ce dragostea oarba nu se termina niciodata bine?

A aspira la perfectiune este de dorit. A tinde sa atingem apogeul pe scara evolutiei intr-un anumit domeniu este de dorit. A desena perfectiunea in imperfectiunea oamenilor, a crede ceea ce dorim in locul realitatii, a transpune in real ceea ce imaginatia si posesorul ei au plasmuit si anume perfectiunea, este de nedorit si mai mult, este calea sigura spre sinucidere in straturi de materie.

Vad in jurul meu posesori de miocard asteptand „jumatatea perfecta”, asteptand partenerul ideal. Acesti oameni, plictisti sa astepte, sa spere… cunosc la un moment dat o persoana si creeaza din ea o fantezie a perfectiunii. Anuleaza defecte, slefuieste pareri, modeleaza imagini si scoate in imaginatia lui persoana perfecta si dragostea perfecta. De cele mai multe acesti fantezisti au parte de parteneri ancorati in realitate, obiectivi si atunci efectul de omogenitate nu poate fi creat. Fara omogenitate un cuplu nu poate supravietuii, asta e clar. Unii mai prelungesc relatia plasmuind aceasta omogenitate chiar daca ea lipseste cu desavarsire. Despre efectele unei astfel de situatii am scris in articolul anterior.

Viata bate filmul. Realitatea bate visul. Naturalul bate perfectul. Pentru ca naturalul este insasi perfectul, este excelent, desavarsit… ideal. Oamenii sunt perfecti, ei sunt asa cum trebuie sa fie si asta inseamna defapt a fi perfect. Cine stie ce inseamna perfectul cand spune ca nu il putem atinge? Cine stie ce inseamna normalul cand spune ca esti anormal?

In dragoste putem avea „the right person” dar niciodata „the perfect person”, asta o stim toti pentru ca toti avem defecte in schimb toti intampinam dificultati cand trebuie sa le vedem in noi insine. „The right person” este reala, provine din realitate si este ancorata in ea, „the perfect person” este plasmuirea despre care tocesc tastele din articolul trecut.

Nu o sa tin prelegeri despre „iubirea defectelor” pentru ca sunt de parere ca nu exista. Mariana Fulger are un citat interesant: „Nu ştiu ce să iubesc mai mult la tine şi pentru că nu ştiu să te iubesc pe puncte, te iubesc în întregime”. Ei bine despre asta este vorba, despre iubit in intregime, nu ajungi sa iubesti defectele partenerului, calitatile lui sau coafura ciudata ci ajungi sa iti iubesti partenerul pentru tot ceea ce este el… un tot unitar.

Defectele nu se anuleaza, nu se corecteaza pe retina… ele se analizeaza, se inteleg si se accepta ca ceea ce sunt… o parte din intruchiparea naturii. A ignora defectele partenerului inseamna lipsa de interes, nu iubire.

Nu exista partenerul perfect, exista persoana pe care sa o placi destul de mult incat sa te intereseze defectele ei si sa fi dispus sa le accepti sau sa le corectezi. Cand spun „corectezi” ma refer la insasi a corecta un defect, a-ti ajuta partenerul sa invinga un defect ce poate fi invins. Asta cu siguranta nu echivaleaza cu a corecta defecte in imaginatia noastra.

Cand doresti sa fi fericit (atat cat se poate actualmente) trebuie sa iti doresti naturalul, realul. Sa iubesti perfectul mintindu-te nu e solutia, trebuie sa iubim un partener real, trebuie sa iubim realitatea din el.

„How many legs does a dog have if you call the tail a leg? Four. Calling a tail a leg doesn’t make it a leg.” (Abraham Lincoln)

heart_081

Legătură permanentă 4 comentarii

Instigare la dragoste II…

Februarie 25, 2009 at 08:14 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , )

Analizam in articolul anterior oamenii convinsi de eternitatea ascendenta si trandafirie a dragostei. Ei iubesc viata pana vad lacrima, cum sa le arati acestor oameni lacrima inainte sa se indragosteasca iremediabil de viata vazand doar partea plina a paharului?

Cum sa le explici ca pentru tine dragostea oarba inseamna tortura nemarginita, dor de necuprins, iluzii desarte, rani pe care nici timpul insasi nu le poate pansa usor, suferinta atroce spre care te indrepti la sigur fara a protesta… iti ingropi esenta vietii, a dragostei insasi, in mormantul necrutator ar daruirii totale cu epitaful „Smulge-te din viata mea… am inceput sa vad”?

Dragostea e cel mai scump si mai nociv stupefiant. Iti cere toate gandurile, toata inima, tot timpul… ratiunea insasi o vrea imprumut. Iti cere tot si strica tot ce ii dai, iti distruge ratiunea, iti omoara gandurile, iti spinteca sufletul si iti sparge inima in mii de bucatele pe fiecare bucatica fiind scrisa o litera din numele „proprietarului” aparent-temporar caruia i-ai daruit-o complet si orbeste.

Totusi nu e destul, daca te-a magnetizat si ti-a distrus tot, stupefiantul mai are o proprietate nociva: e halucinogen. Te ajuta sa nu vezi ca mirosi florile de la radacina si iti aduni piese din materie cu farasul. Daca ai noroc si iti trece prin cap sa refaci puzzelul cu piesele din faras si realizezi ca lipsesc bucati si tu cand ai dat bucati, ai si cerut si acum nu se mai potrivesc si lipsesc tocmai cele pe care le-ai cerut… sa nu crezi ca esti mai fericit daca faci doar o constatare. Halucinogenul se va ocupa sa simuleze bucatile lipsa pentru tine.

Contractul cu iubirea fericito-reciproca se mai prelungeste putin, se mai adauga bineinteles si clauze, dar cui ii pasa? oricum nu le-ai citit nici prima oara. Iti administrezi, deci, drogul si poti supravietui in letargie inca o perioada bucurandu-te de plasmuirea perfectului.care iti incetoseaza privirea si continui sa inoti fericit prin apa tulbure a minciunii pe care ti-o administrezi de buna voie.

La un moment dat, contractul se incheie brusc din diferite motive(nu ca ar necesita mereu motive, slabiciunea ta e de ajuns). Contractul crud, nemilostiv, nepasator fata de cecitatea ce te-a cuprins tocmai din vina lui, redevine nisip. In acel moment te intorci la paragraful doi al acestui articol. De la eternitatea, frumusetea si puritatea dragostei, realizezi finitatea, durerea si mizeria ei. Clarviziune, poteca inchisa, foaie deja scrisa, inima-bucati.

Transpus/a in amarul urmatoarei clipe, realizezi ca ai intarziat la intalnirea cu tine. E prea tarziu sa-ti ceri iertare de la tine. E prea tarziu sa ii spui sinelui „te rog iarta-ma ca m-am ranit”. E prea tarziu sa ii spui cadavrului tau „te rog iarta-ma ca te-am umilit”. E prea tarziu sa te condamni pentru amnezia voluntara.

Cumplitul suprem este constituit defapt de sinucidere, de faptul ca tu insati ti-ai indus difuzul ofensiv atribuindu-ti falsa invulnerabilitate. Fugi, deci, de cumplitul suprem. Arunci vina pe el, pe ea, pe destin, pe realitate. Ce vina are realitatea in faptul ca ai decis sa fugi de ea?

Totul pare a fi in zadar acum, totul pare tardiv… dar nu e niciodata prea tarziu sa inveti. Nu e niciodata prea tarziu pentru viitor. Sa stii cum sa iti administrezi drogul cu un picior in sectia de dezintoxicare. Cand te izbesc amintirile sa te uiti in tine sa gasesti esecul, sa il diseci si sa ii gasesti leacul. Va exista, probabil, o a treia parte in care voi dezvolta asta.

Dragostea nu e oarba, dragostea e chimie iar cand gresim formula ne prefacem orbi. (Marylina)

Legătură permanentă 4 comentarii

Next page »