Din jurnalul ei – 14 februarie II

Februarie 16, 2010 at 20:15 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Vezi Partea I

Partea a II-a

(Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase,) tot ce ii rula in spatele irisului cristalin ce era acum, subtil, inundat de un fir de apa sarata, amara ca si gustul ce-l lasasera randurile acelea. Cauta un loc secret al memoriei unde sa-si incuie starea, simturile, cunostintele negre, o camera intima a mintii in care sa-si ascunda emotiile.

Insusindu-si stapanirea de sine a marilor conducatori, imbraca o expresie statica, prozaica si isi stinge licarirea ochilor cu o batista, pregatindu-se sa-l intampine.

Il zareste in tocul usii, senin, acelasi idol care-i bantuia visarile nopti de-a randul, parea fericit ca o vede. Nevoita sa se apropie, schiteaza un zambet si se lasa imbratisata… pentru prima oara isi dorea sa se desprinda din bratele lui intr-o furtuna de cuvinte dar se abtine, ii zambeste si-l saruta scurt ascunzandu-si chinul, o angoasa ce-i cuprinse tot corpul, pe care o tinea adanc ingropata, intr-o izbucnire de cuvinte iubitoare, atitudine senina si calda ce statea pe speranta recuperarii celor pierdute.

Il pofteste in camera ei, el pe pat, ea pe un scaun. In aer plutea ceva apasator, dezordinea emotionala se asezase chiar si pe mobila.  Tristetea ce descuama peretii trada expresia ei vesela si dragastoasa de totul-e-in-ordine. Nelinistit, barbatul stia ca ceva se intamplase, era a lui  si doar adulmecand aerul din jurul ei putea sa spuna ce o apasa.

Simtea torentul de cuvinte nerostite ce ii nelinisteau femeia, bantuindu-i mintea si pe care privirea ei taioasa cu sclipiri albastre ca zapada pe inserate, le trimitea ca pe niste sageti mute.

Usor-usor, cuvinte cu intelesuri multiple, trimiteri vagi, nuante contextuale stranii si totul incepea sa prinda contur. Atmosfera devenea apasatoare, mai ales pentru ea… se simtea vinovata de faptul ca ii incalcase spatiul cu ganduri ascunse, personale si in aceelasi timp purta acea angoasa ce gemea de reprosuri cu privire la tradarea ce o infaptuise.

Minut dupa minut curiozitatea si teama lui, transformau discutia intr-un interogatoriu ce crestea nelinistea ei, fiind presata deja de milioanele de cuvinte si inchipuiri ce ii rulau in spatele aparentelor, se temea sa nu izbucneasca intr-un vulcan al mustrarilor ce catapulteaza miliarde de torte ale invinuirii integrate in fraze oripilante. Considera non-propice atat momentul cat si starea ei pentru astfel de iesiri necontrolate.

Desi se chinuia sa intampine cu degajare expresia de ingrijorare ce se contura din ce in ce mai tare pe fata lui, evitand astfel o catastrofa, pe masura ce discutia avansa, barbatul isi sapa poteca in scutul ei de auto-aparare emotionala, descoperind tot ce se afla in ea, ca intr-o carte plina de durere, cu scris mic, inghesuit.

Odata vazandu-se deschisa,  simuleaza absenta afectarii, iar prin arta si complexitatea cuvintelor incerca sa se fereasca de stereotipurile feminitatii vulnerabile pe care pana atunci le considera mediocre. Dar el stia, stia tot ce se intamplase si ii putea citi cu usurinta teama in ochii umezi.

Un noian de impresii se contura in spatele figurilor ce isi schimbau culoarea in functie de fierbinteala camerei care tocmai atinsese temperatura de fierbere.

Discursuri, cauze, explicatii – toate se varsau ca o ploaie torentiala intre ei, reflectand cuvinte din cele mai grele care ricosau dintr-unul in cealalt tocmai prin sentimentele puternice ce ii legau… dar ele nu contau acum, nimic nu o facea.

II spuse raspicat ca nu-si doreste explicatii de la el, ca nu isi doreste nimic mai mult decat linistea. Se hotarase oricum, deja(..)

Va urma…

Legătură permanentă 2 comentarii

Din jurnalul ei – 14 februarie

Februarie 14, 2010 at 05:44 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Cuvant inainte:

“Din jurnalul ei – 14 februarie” este o nuvela in 3 parti, inspirata din realitate. Drumul unei ea prin emotii puternice, tradari, evenimente neasteptate, dragostea pentru un el, toate pana pe 14 februarie.


Partea I

Coperta neagra, simpla, margini roase de timp, paginile se ondulau sub ele, semn ca cineva varsase multa cerneala acolo. Toate astea il faceau mai mult decat un simplu caiet cu ganduri, era lasat parca ostentativ, in camera ei, pe un raft gol, nesupravegheat, singur.

Un caiet incarcat cu un el… si o ea privindu-l. O privire, a doua si caietul ii aluneca in mainile curioase, desi cuprinsa de un sentiment straniu-vinovat, il deschide.

Conform asteptarilor, era el acolo, conturat in detaliu pe fiecare pagina galbuie… zambeste usor si continua lectura.

Un gand, o intamplare, doua intrebari, trairi si… stop. Nu-l mai recunoaste, minciuni, tradari, alte ea, aventuri oripilante si declaratii amagitoare. Se simte infiorata cu milioane de stimuli interiori ce ii acapareaza toate gandurile schimbandu-le cu unele stranii, senzatii sumbre si un noian de intrebari tulburi.

Pulsul ii bate din ce in ce mai repede, inghite lacrimi de frica sa nu tasneasca si continua sa-si administreze singura ingrozitoarea otrava cu inca o pagina dintr-un jurnal ce acum parea blestemat. Pe masura ce randurile erau parcurse, ceva ii strangea inima, pierdea orice senzatie a realitatii ca si cum un val negru ii acoperea fiinta, starnind un roi de plasmuiri oripilante ce-i patrundeau in viscere topind totul in calea lor…

Dar nu asta o ingrozea defapt, nu gustul amar al tradarii era cel ce o masacra ci imparatia de declaratii, amintiri, nopti albe, dragostea profunda ce se dovedea acum a fi iluzorie, tot ce era candva intreaga-i viata se naruia acum cu fiecare litera citita.

Nu se cuvenea realitatii ca prezenta lor mistica, trairea lor candida sa se coboare la astfel de nimicuri lumesti, zeii nu cunosc gustul tradarilor de teapa asta, e prea plat, banal pentru ei. Sa fi fost totul o amagire?  Insusi idolii existentei, esenta iubirilor dintotdeauna, intruchiparea perfectiunii… insusi ea sa fi fost umana?

Ca si cum scanteile nemuririi zburasera si intregul univers isi astepta decesul, parea ca lumea intreaga isi dorea o intoarcere spre trecut, ce avea sa stearga toate intamplarile care ii inchideau crezul in ceea ce devenise doar o amagirea unei imaginatii hiperactive, un miraj.

Era imposibil, se trezise acum, brusc, ancorata intr-o realitate dura, goala si plina de intrebari nefomulate si sterile.  Acopera provenienta ranilor cu coperta si, cu maini ce nu mai sunt acum curioase ci tremurande de tortura, o pune inapoi pe raftul gol.

Mai era putin pana ce el isi facea aparitia, pana atunci serafica, in usa ei metalica asteptand sa-i sara in brate. Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase(…)

Vezi Partea a II-a

Legătură permanentă 3 comentarii

Duo de dupa amiaza…

Noiembrie 14, 2009 at 00:29 (Arta, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

Hit „Play”.

Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…

Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…

Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun „iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…

Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…

Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…

Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne „unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.

Legătură permanentă 1 comentariu

Vicky Cristina Barcelona

Martie 2, 2009 at 05:13 (Arta, Contemplari) (, , , , , )

scarlettpenelope_450x300Nu obisnuiesc sa scriu despre filme si nici nu voi face o obisnuinta din asta pe viitor. Am evitat acest film de la bun inceput din cauza productiei MediaPro/Antena 3, dar apoi numele Woody Allen m-a imbiat sa vad filmul eu iubind majoritatea creatiilor lui si pe el insusi pentru ca am descoperit perspectiva lui despre viata si echivaleaza in mare parte cu a mea.

Am vazut, deci, filmul. Un amalgam de senzatii m-au strabatut pe toata durata filmului. M-am regasit, m-am pierdut, m-am inteles si m-am aruncat din nou in nestire. Bestial este cuvantul perfect pentru acest film. Nu regret ca nu l-am vazut mai devreme, cred ca a venit la momentul potrivit.

blog-vicky-cristina-copyLa inceputul filmului m-am confundat cu una din actrite si am transpus relatia mea cu cea mai buna prietena, in film… puzzle perfect in linii mari. Parca ne descria pe noi, parca noi vorbeam acolo, parca eu gandeam replicile actritei cu 2 secunde inainte ca ea sa le rosteasca, in film.

In cele din urma povestea a ancorat un ton grav si mult mai detaliat, m-am pierdut atunci, nu ma mai regaseam in personajul cu care ma confundasem la inceput ci chiar in opusul lui, in prietena ei cea mai buna. Pasiunea mea pentru artistic, dragostea mea pentru toate lucrurile, relatiile, conjuncturile din realitatea mea, prezentate in film imi taiau respiratia.

„Barcelona y mientras esta`llena de cara de gente extranjera, conocida, desconocida? y vuelta a ser transparente”

M-am regasit partial in personajul in care ma regasisem in intregime la inceput si am ramas prinsa cu restul in personajul „opus”. Nu exista personaje negative in acest film, odata inteles, totul este pasiune, totul este o nebunie dulce, o realitate dura si o arta dedicata.

Nu voi descrie filmul, si-ar pierde esenta tare si farmecul aparte in cuvintele mele.Trebuie vazut… trebuie disecate conjuncturile, personajele, pasiunile. Este unul din putinele filme ce pot fi comparate cu o carte, atat ca expresivitate cat si ca fantezie si intelepciune.

Dragostea pentru interzis, vederi prea libere pentru lumea conventionala in care traim, pasiuni mult prea profunde pentru superficialitatea contemporana, simt artistic extrem de dezvoltat prins in plasa unui profund aproape imperceptibil.

Totul este fascinant, totul este exact acolo unde trebuie sa fie. O lume difuza, haotica cu pasiuni desavarsite, definite si foarte profunde pe care numai Woody Allen putea sa o exprime atat de clar.

Un film usor de vizionat, greu de digerat.

„Barcelona hace un calor que me deja fria por dentro con este vicio de vivir mintiendo, que bonito seria tu mar si supiera yo nadar”

Vicky Cristina Barcelona

Legătură permanentă 5 comentarii

Poezioala desple sex…

Februarie 21, 2009 at 09:49 (Arta, Iritatii) (, , , , , , , )

Fǎcui fǎlǎ sǎ vleau o constatale
La glǎdiniţǎ ieli, când am picat,
(Cu toate cǎ-s de-un an în glupa male)
Sǎ mol dacǎ glumesc, pe omoplat ;

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amǎnunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns sǎ ezigstǎm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Sǎ aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit :

C-al fi o balzǎ, cale-n noptiţicǎ,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapǎ si mǎmica de bulticǎ
Fǎcutǎ de la ouǎ si câlnaţi,

Cum zboalǎ balza asta-nţet, agale,
Vleo nouǎ luni, sǎ iasǎ luclu bun
Si cum agiungem în pǎtuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clǎciun….

Sǎ vezi mǎi flate, ţe educatoale (!)
Fǎlǎ misto, chial m-a lǎsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe pept si ţe piţioale !)
Sǎ nu stie nimica desple sex !?

Valeriu Cercel


O minunatie de poezioara, in timp ce o citeam am plasmuit un baietel mic dar mandru caruia i se impleticeste limba din doua in doua cuvinte astfel presarand poezioara cu ingredientul secret: gingasia.

Una din calitatile mele cele mai mari, precedand calitatea numarul unu „spiritul critic exagerat”, este ura… „I don`t discriminate, I hate everyone equally”.

Caracterizandu-ma, ura este prezenta si aici: urasc copii, nu pe toti in egala masura, ceea ce ma induce in contrazicere cu sinele partial, dar mintim publicul cu flexibilitatea… Urasc, deci si copiii, in special pe cei crizati, care tipa, urla si rag pana obtin ce isi doresc si ignorantele care i-au facut ii slujesc ca pe niste printisori auriti, astia tin capul listei cu doza de ura succedati de cei care plang excesiv, santajisti sentimentali si cei care fac pe prostii sau cu care intr-adevar nu se poate purta o conversatie nici macar la nivelul lor.

Admir in schimb foarte tare copiii talentati, copiii rebeli si cei inteligenti. Sunt unii care ma uimesc pana ma oftic comparandu-ma pe mine la vremea aceea, cu ei la aceeasi varsta. Copiii aia cu care te asezi la masa si porti o discutie ca de la ratiune la ratiune, iti pun intrebari incuietoare care nu se limiteaza la „DA` DE CEEEE?”,  iti dau replici de neuitat si asteapta sa le dezvalui un nou fragment de realism, de nou pe care sunt gata sa il inteleaga si sa il lege de lumea lor plina de culoare.

Da, asta inseamna ca urasc ignoranta chiar si la copii… priveste in jurul tau… poti sa ma judeci?

Legătură permanentă 1 comentariu

Patima culorilor…

Februarie 19, 2009 at 00:58 (Arta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

A fost odata o fata pasionata de fotografii. La un moment dat, prin intermediul internetului, fata zareste manipularea fotografica digitala, s-au indragostit din prima clipa.

Timpul trecea, ei se iubeau tot mai mult, fara a se cunoaste, fara a stii din ce aluat au fost framantati, se minunau privindu-se.

In cele din urma, indragostita si curioasa, fata solicita ajutorul amicilor ei, Paul si Vali (multumescu-va) si ei incep sa ii schiteze primele contururi ale manipularii fotografice. N-a fost treaba usoara, nimic ce are de-a face cu o blonda si tehnologia nu va fii vreodata lucru usor.

Pe masura ce se adancea in relatie, sentimentele fetei se amplificau, la fel si nervii amicilor ei. Proiect dupa proiect, bunii ei critici o modelau ca niste sculptori priceputi pana cand retusurile au devenit din ce in ce mai putine.

Intr-un final, fata invata sa zboare cu propriile aripi, afundandu-se in pasiunea ei. Uite asa, in creierasul fetei s-a nascut un nou butonas: Photoshop .

Va prezint si voua cateva dintre dragele mele:

Lirica de 1 Mai

Parcul Tineretului de 1 Mai. Un copac mandru dar solitar ce ma poarta cu gandul la cel mai negru prieten al omului, singuratatea. Ne este, paradoxal, prietena… singuratatea de care toti fugim, intruchipeaza cea mai dura companie, cea mai dureroasa, si totusi ne insoteste in cele mai amare clipe. Acesta este motivul pentru care iubesc fotografia asta, infatiseaza coechipierul nostru in noptile albe.

Simplitate in complexul culorii

In cele mai complexe, colorate, vesele si puternice fiinte, exista mereu firiciele fine, rafinate de simplitate colorata in culori pastelate. Firicele ce ascund in ele calmul aparent al noptilor in tumultul lumii, plenititudinea si delicatetea sentimentelor sincere, profundul lor simplu. Nu tot ce e simplu e superficial, tot ce e superficial e simplu.

Playful Colors

Cand copilul din noi moare, cadavrul lui se numeste adult, el intra in societate, denumirea decenta pentru infern. De aceea e bine sa nu omoram niciodata copilul din noi, lovindu-ne de otelul rece al maturitatii, copilul din noi se trage in umbra deseori iar daca nu uitam sa-l readucem in fata cateodata, nu putem imbatranii. Culorile ca cele din imagine imi fac gandul sa zboare la creativitatea inocenta si spontana a copilariei… nu e niciodata prea tarziu sa fi copil.

Light of soul color

Licarirea flacarii abia intrezarita, sclipirea ei usoara ce stinge si mangaie intunericul, blandetea bucuriei marunte ce-mi atinge inima la caldura fina degajata de fiecare scanteie intermitenta, ea face ce nici astrul central, incandescentul Soare, nu poate face… lumineaza intunericul, atinge sufletele, coloreaza calduros inimile sub cerul instelat al noptilor albe.

Seductie perfida...

Unduirea luminii pe formele feminitatii, complexitatea sublima ascunsa in siluete firave, duioase ce intrunesc in sine contradictiile fructului interzis… ele impartasesc subconstientului armele seductiei perfide ce atrage si fascineaza prin atitudinea culorilor.

Pe curand…

Legătură permanentă 5 comentarii

Rationalizand spiritualul…

Februarie 7, 2009 at 01:43 (Arta) (, , , , )

Am primit proiectul melodic de mai sus de la un amic, „povestea” celor doi, talentul, munca, dedicarea si rezultatul lor mi-au facut sufletul sa tresalte, simtind serotonina trecand prin fiecare sinapsa pana la inima, strabatand cele patru camarute si apoi evaporandu-se in mii de fluturasi ce imi frematau pantecul.

Mai mult decat iubesc omul, cuvantul si culoarea, iubesc muzica. Poarta ce imi deschide sufletul in bataia celor mai profunde corzi… ma face sa vibrez intr-un cutremur al sentimentelor ce se scurg pe fiecare nota tanjind dupa urmatoarea.

Sunete dezmierdatoare ce-mi flateaza imaginatia exaltata, ma las purtata de simtaminte arborata in infinit… intr-o dimensiune a corzilor si a clapelor ce se masoara in minutele celui de-al saselea simt.

Sunt melodi care se asculta cu urechea si melodi care se asculta cu sufletul… sunt oameni care stiu as asculte doar cu urechea si oameni ce percep imperceptibilul … aceia iti pot atinge sufletul cu o propozitie si iti pot mitui inima dintr-o privire.

De ce alegem mereu superficialul? De ce profundul si subtilul se gasesc atat de rar in zilele noastre ? De ce privim frumosul, profundul si nevazutul atat de amfibologic ? Sunt atat de lipsite de impuritati, atat de clare pentru cei ce vor sa le inteleaga, sa le simta…

Alegem divertismentul nevrotic, fumigene pentru intelect crezand ca ridica echivocul din sufletul nostru… ne inselam atat de tare… De cand nu ati mai stat departe de ispitele lumesti doar pentru a privi lumea panoramic… a incerca sa intelegem mai mult din putinul ce ne este dat sa il vedem ?

Ambiguitatea simturilor

Legătură permanentă 1 comentariu