Secrete in degete

ianuarie 29, 2013 at 23:55 (Piese din esenta) (, , , , , )

Blogul asta mi-a dat multe lectii, e o perioada in care regasesc esente pierdute. Le regasesc in literele ce-mi tasnesc din degete.
Se pare ca degetele mele au stiut mereu mai multe decat mine.

Cand scriu, vad fapte, lucruri, gesturi. Scriu lectii si palme pentru ratiunea-mi adormita…

Tu baga de seama, caci stii ce se spune…

Prostul invata din greselile lui, desteptul din ale altuia.

Reclame

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Din jurnalul ei – 14 februarie II

februarie 16, 2010 at 20:15 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Vezi Partea I

Partea a II-a

(Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase,) tot ce ii rula in spatele irisului cristalin ce era acum, subtil, inundat de un fir de apa sarata, amara ca si gustul ce-l lasasera randurile acelea. Cauta un loc secret al memoriei unde sa-si incuie starea, simturile, cunostintele negre, o camera intima a mintii in care sa-si ascunda emotiile.

Insusindu-si stapanirea de sine a marilor conducatori, imbraca o expresie statica, prozaica si isi stinge licarirea ochilor cu o batista, pregatindu-se sa-l intampine.

Il zareste in tocul usii, senin, acelasi idol care-i bantuia visarile nopti de-a randul, parea fericit ca o vede. Nevoita sa se apropie, schiteaza un zambet si se lasa imbratisata… pentru prima oara isi dorea sa se desprinda din bratele lui intr-o furtuna de cuvinte dar se abtine, ii zambeste si-l saruta scurt ascunzandu-si chinul, o angoasa ce-i cuprinse tot corpul, pe care o tinea adanc ingropata, intr-o izbucnire de cuvinte iubitoare, atitudine senina si calda ce statea pe speranta recuperarii celor pierdute.

Il pofteste in camera ei, el pe pat, ea pe un scaun. In aer plutea ceva apasator, dezordinea emotionala se asezase chiar si pe mobila.  Tristetea ce descuama peretii trada expresia ei vesela si dragastoasa de totul-e-in-ordine. Nelinistit, barbatul stia ca ceva se intamplase, era a lui  si doar adulmecand aerul din jurul ei putea sa spuna ce o apasa.

Simtea torentul de cuvinte nerostite ce ii nelinisteau femeia, bantuindu-i mintea si pe care privirea ei taioasa cu sclipiri albastre ca zapada pe inserate, le trimitea ca pe niste sageti mute.

Usor-usor, cuvinte cu intelesuri multiple, trimiteri vagi, nuante contextuale stranii si totul incepea sa prinda contur. Atmosfera devenea apasatoare, mai ales pentru ea… se simtea vinovata de faptul ca ii incalcase spatiul cu ganduri ascunse, personale si in aceelasi timp purta acea angoasa ce gemea de reprosuri cu privire la tradarea ce o infaptuise.

Minut dupa minut curiozitatea si teama lui, transformau discutia intr-un interogatoriu ce crestea nelinistea ei, fiind presata deja de milioanele de cuvinte si inchipuiri ce ii rulau in spatele aparentelor, se temea sa nu izbucneasca intr-un vulcan al mustrarilor ce catapulteaza miliarde de torte ale invinuirii integrate in fraze oripilante. Considera non-propice atat momentul cat si starea ei pentru astfel de iesiri necontrolate.

Desi se chinuia sa intampine cu degajare expresia de ingrijorare ce se contura din ce in ce mai tare pe fata lui, evitand astfel o catastrofa, pe masura ce discutia avansa, barbatul isi sapa poteca in scutul ei de auto-aparare emotionala, descoperind tot ce se afla in ea, ca intr-o carte plina de durere, cu scris mic, inghesuit.

Odata vazandu-se deschisa,  simuleaza absenta afectarii, iar prin arta si complexitatea cuvintelor incerca sa se fereasca de stereotipurile feminitatii vulnerabile pe care pana atunci le considera mediocre. Dar el stia, stia tot ce se intamplase si ii putea citi cu usurinta teama in ochii umezi.

Un noian de impresii se contura in spatele figurilor ce isi schimbau culoarea in functie de fierbinteala camerei care tocmai atinsese temperatura de fierbere.

Discursuri, cauze, explicatii – toate se varsau ca o ploaie torentiala intre ei, reflectand cuvinte din cele mai grele care ricosau dintr-unul in cealalt tocmai prin sentimentele puternice ce ii legau… dar ele nu contau acum, nimic nu o facea.

II spuse raspicat ca nu-si doreste explicatii de la el, ca nu isi doreste nimic mai mult decat linistea. Se hotarase oricum, deja(..)

Va urma…

Legătură permanentă 2 comentarii

Din jurnalul ei – 14 februarie

februarie 14, 2010 at 05:44 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Cuvant inainte:

“Din jurnalul ei – 14 februarie” este o nuvela in 3 parti, inspirata din realitate. Drumul unei ea prin emotii puternice, tradari, evenimente neasteptate, dragostea pentru un el, toate pana pe 14 februarie.


Partea I

Coperta neagra, simpla, margini roase de timp, paginile se ondulau sub ele, semn ca cineva varsase multa cerneala acolo. Toate astea il faceau mai mult decat un simplu caiet cu ganduri, era lasat parca ostentativ, in camera ei, pe un raft gol, nesupravegheat, singur.

Un caiet incarcat cu un el… si o ea privindu-l. O privire, a doua si caietul ii aluneca in mainile curioase, desi cuprinsa de un sentiment straniu-vinovat, il deschide.

Conform asteptarilor, era el acolo, conturat in detaliu pe fiecare pagina galbuie… zambeste usor si continua lectura.

Un gand, o intamplare, doua intrebari, trairi si… stop. Nu-l mai recunoaste, minciuni, tradari, alte ea, aventuri oripilante si declaratii amagitoare. Se simte infiorata cu milioane de stimuli interiori ce ii acapareaza toate gandurile schimbandu-le cu unele stranii, senzatii sumbre si un noian de intrebari tulburi.

Pulsul ii bate din ce in ce mai repede, inghite lacrimi de frica sa nu tasneasca si continua sa-si administreze singura ingrozitoarea otrava cu inca o pagina dintr-un jurnal ce acum parea blestemat. Pe masura ce randurile erau parcurse, ceva ii strangea inima, pierdea orice senzatie a realitatii ca si cum un val negru ii acoperea fiinta, starnind un roi de plasmuiri oripilante ce-i patrundeau in viscere topind totul in calea lor…

Dar nu asta o ingrozea defapt, nu gustul amar al tradarii era cel ce o masacra ci imparatia de declaratii, amintiri, nopti albe, dragostea profunda ce se dovedea acum a fi iluzorie, tot ce era candva intreaga-i viata se naruia acum cu fiecare litera citita.

Nu se cuvenea realitatii ca prezenta lor mistica, trairea lor candida sa se coboare la astfel de nimicuri lumesti, zeii nu cunosc gustul tradarilor de teapa asta, e prea plat, banal pentru ei. Sa fi fost totul o amagire?  Insusi idolii existentei, esenta iubirilor dintotdeauna, intruchiparea perfectiunii… insusi ea sa fi fost umana?

Ca si cum scanteile nemuririi zburasera si intregul univers isi astepta decesul, parea ca lumea intreaga isi dorea o intoarcere spre trecut, ce avea sa stearga toate intamplarile care ii inchideau crezul in ceea ce devenise doar o amagirea unei imaginatii hiperactive, un miraj.

Era imposibil, se trezise acum, brusc, ancorata intr-o realitate dura, goala si plina de intrebari nefomulate si sterile.  Acopera provenienta ranilor cu coperta si, cu maini ce nu mai sunt acum curioase ci tremurande de tortura, o pune inapoi pe raftul gol.

Mai era putin pana ce el isi facea aparitia, pana atunci serafica, in usa ei metalica asteptand sa-i sara in brate. Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase(…)

Vezi Partea a II-a

Legătură permanentă 3 comentarii

Un singur drum…

februarie 6, 2010 at 16:19 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine, ti-am spus atunci ca sunt acolo mereu, ca o locuinta naturala a materiei tale, ca un punct de provenienta al vietii.

Totusi, ma apropii temator de banca aceea, din locul ala, unde imbatam teii cu parfumul meu floral, de iulie si unde sub cerul vast al noptilor albe ma admirai, subtire-n mijloc, agera si fina, asa cum iti placea.

Zambesc acum amar, si inchid ochii, e tot senin dar de data asta iarna. Pe strazi mai zac doar umbre de iubire, restul a amortit sub gheata cruda si fulgii grei incep sa ma apese… mai privesc o data spre banca aceea, de data asta goala, imi piere zambetul, mi-e frig si plec.

Imi amintesc insa ceva… pavat cu gheata sau cu pietre calde de Lipscani, ne asteapta acelasi drum. Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine…

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Duo de dupa amiaza…

noiembrie 14, 2009 at 00:29 (Arta, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

Hit „Play”.

Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…

Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…

Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun „iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…

Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…

Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…

Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne „unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.

Legătură permanentă Un comentariu

Totul… fara prea mult sens

octombrie 16, 2009 at 10:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…

Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.

Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.

Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.

Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.

Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…

Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.

In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.

Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…

Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imbata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?

Legătură permanentă 5 comentarii

Ganduri inecate in nulitate…

februarie 10, 2009 at 08:15 (Contemplari) (, , , , , )

E o noapte atat de monotona… pana la trivialitate, ma forteaza sa folosesc un limbaj eufemistic cand vorbesc despre ea.

Ma simt sclava cuvantului, pierduta intr-o reverie tulbure, nici cerul nu e limpede in noaptea asta, vorbind despre cer simt gustul unei alte idei care imi curma vorba… despre asta e noaptea asta alba… despre idei curmate de alte idei, despre cuvinte ce sunt calcate in picioare de alte cuvinte mai vitezomane, inainte de a fi rostite.

In noaptea asta n-am nici macar ce regreta, merg pe sute de fire in mii de idei, n-am rabdare sa astept renasterea mea aidoma pasarii Pheonix.

Acelasi parfum de iarna, aceeasi trecere in revista, pagina revazuta, imagine stiuta, melodie reascultata… monotonie retraita reflectata doar in „alta” noapte, e aceeasi defapt, transpusa in alta data.

Observ intre introspectii ca ideile mele pline de ambiguitate si lipsite de noima au totusi caldura proprie, emana caldura pe care eu o sorb intr-o fractiune de secunda ca un gol ce se vrea umplut… ele imi tin companie in noaptea asta alba si rece unde bataile miocardului si respiratia mea sunt singurele care imi tradeaza existenta.

In cele din urma realizez ca si luna, plictisita sa difuzeze lumina soarelui, simte ca noaptea asta e una din cele seci, ma uit la ea, sunt sigura ca vrea sa imi vorbeasca ca alta data… dar acum nu am timp, sunt ocupata sa ma fac neinteleasa.

Oberv cu stupefactie ca daca vorbesc, emit unde sonore, tac, deci, ca risc sa stric momentul. Incerc sa provoc un asediu la castelul gandurilor stupide si variate, port un razboi inexplicabil cu ele in noaptea asta alba… deja repet ideile ca un analfabet care monologheaza.

Se apropie momentul in care astrul meu trece la orizont facandu-i loc unui corp ceresc incandescent ce ma trimite la somn in fiecare dimineata, blasfemie.

Cu ce drept vine el sa ma trimita in inertie ? Cu ce drept profaneaza el singurul lucru pentru care inca manifest credinta ?

E limpede treaba, am fost invinsa de propria ratiune (care ratiune?), aberez in sensul cel mai strict al cuvantului. Iubesc oamenii care pleaca des din deplinatatea facultatilor mintale, fiind singurii sanatosi de altfel, totusi… radem, glumim, dar nu parasim incinta.

Sa dormiti adanc, soarele sa va vegheze, asteptati luna pentru o alta noapte alba… poate cu mai mult sens, poate intre timp imi antrenez si eu gandurile, le pun sa traga la sala.

„The more I see, the less I know, the more I`d want to let it go…”

Nebunie

Legătură permanentă 3 comentarii