Etern dar banal

Martie 11, 2013 at 10:06 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Suntem un noian de paradoxuri, stim sa iubim etern cu puterea si daruirea unui zeu, invatam sa ne inchinam unei singure fiinte pana o transformam in cult ca apoi, sa lasam in drumul contopirii noastre toate prejudecatile lumesti, pasiunile tampite pentru material, superficialitatea comercialului, goana dupa bani, goana dupa faima, goana dupa afirmare in fata lui sau ei. Totul pentru ce? Abia atunci cand ramanem doar cu luna ne dam seama de clipele pe care trebuia sa le transformam intr-o eternitate si am preferat sa le banalizam. Ducem o viata triviala, materiala cand tot ce vrem, paradoxal, este dragoste.

Cum faci atunci cand iubesti infinit si totusi trebuie sa stai nemiscat vazand cum ceea ce iubesti se indeparteaza? Un pic azi, un pic maine, il vezi in ceata, a intors capul, s-au stins luminile, a inchis usa, a plecat.

Anunțuri

Legătură permanentă 2 comentarii

Armistitiu

Februarie 8, 2013 at 09:28 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , )

Atunci cand ai un milion de lucruri sa ii spui dar preferi sa le scrii acolo unde stii ca nu va citi vreodata.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Autopsia unei dimineti

Februarie 12, 2010 at 14:10 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

Iarasi suna, acelasi zgomot afon mi se loveste in timpane ca un ecou de departe, nedorit, incerc sa-l ignor dar devin intre timp constienta…  Lipsita de vigoare, cuprinsa in adormire si condamnata la o trezire fortata, dorita doar de telefonul ce incepe sa ma dojeneasca deja… ma fortez sa deschid ochii, sa ridic pleoapele grele, sa opresc zgomotul cel surd si poate sa ma tarasc spre baie.

As putea sa spun ca m-am trezit pentru ca nu-ti mai suportam pasii prin visul meu… dar nu e asa, m-am trezit pentru ca ultima-ti privire in ochii mei rulase deja de mult prea multe ori pe retina mea si incepea sa doara, asa ca am devenit constienta si am preferat sa ascult un zgomot afon, ce parea rupt din peisajul unui functionar secatuit de puteri intr-o dimineata proasta, decat sa simt in mod repetat aceeasi privire iubitoare mangaindu-ma si aceleasi cuvinte melodioase, de dragoste dar si de indepartare, scurte si mai ales ultime… temporar cel putin.

Nu pot sa-i zambesc oglinzii, deci nici ea nu-mi zambeste mie si o evit printr-un gest rapid al mintii. Rece  si infioratoare, apa imi patrunde in fiecare por trezindu-l, ridicandu-mi pielea somnoroasa pe tot corpul si ingrozindu-mi sangele, inhibandu-i circulatia ca o reactie chimica letala. Nu insist, deci, asupra apei cu proprietati ucigase si schimb camera tanjind dupa miros de cafea calda, primitoare.

Dar cum totul e taios in dimineata asta, desprins parca dintr-un film de groaza lipsit de suspans, cafeaua insasi pare sa nu-si doreasca asortarea cu zaharul, parca stiind ca n-o pot accepta fara acesta. Aroma diminetilor mele pare a fi compromisa, cafeaua nu vrea sa traiasca povestea buzelor mele astazi, o fortez, accepta dar nu mi-e deloc dedicata. Tac si eu, tace si ea si sorbim una din cealalta intr-un joc al impresiilor nerostite.

Astazi nu stiu sa ma grabesc, intre doua unde de fum al tigarii ma aplec sa scutur scrum si sa sorb o gura din elixirul negru ce nu mi s-a supus, incerc sa-mi deschid ochii mai mult de un sfert dar realizez ca-mi e imposibil si nici nu-mi doresc, nu vreau sa vad mai mult.

E frig, e rau si e prea liniste. Imi trec prin cap tot felul de ganduri ce precedeaza o zi incarcata, nedorita, in care piedicile sunt din ce in ce mai multe si lucrurile merg din ce in ce mai rau pana cand zici ca esti bine, atunci ciclul se repeta.

Imi aduc aminte ca trebuie sa deschid sifonierul si sa scot intreg raftul de textile pentru a ma camufla in fata gerului nemilos ce a cuprins Bucurestii, transformandu-i intr-un morman de zapada murdara si mocirla care iti induce frustrari si merge pana la depresie cand iti inmoaie sinapsele si iti oboseste ochii si corpul, secand orice urma de viata ai avut vreodata.

autopsia unei dimineti

Patrunsa de ganduri negre, multe, realizez repede ca nu sunt omul-diminetilor, urasc frigul si nici starea de optimist-tamp nu ma prinde, iar atunci cand realismul cu nepotrivirea se combina incepi sa raliezi la legile lui murphy si sa spui ca 90% din orice nu e pentru si nici cu tine. Ceea ce de altfel, e adevarat.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Duo de dupa amiaza…

Noiembrie 14, 2009 at 00:29 (Arta, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

Hit „Play”.

Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…

Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…

Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun „iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…

Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…

Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…

Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne „unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.

Legătură permanentă 1 comentariu

Totul… fara prea mult sens

Octombrie 16, 2009 at 10:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…

Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.

Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.

Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.

Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.

Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…

Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.

In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.

Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…

Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imbata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?

Legătură permanentă 5 comentarii

Rasuna linistea…

Mai 5, 2009 at 05:23 (Piese din esenta) (, , , , , )

Iubesc tacerea si singuratatea, de obicei in acelasi timp. Despre singuratate o sa va scriu cu alta ocazie, aprindem reflectorul deasupra tacerii.

Sunt momente cand singurul lucru valabil din viata mea este linistea, cand realizez dupa indelungi polemici cu mine insumi, ca trebuie sa tac, sa-mi adorm cuvintele intr-un suspin si in umbra lui, a suspinului, sa imi disec gandurile, simturile, rand pe rand.

Linistea e cel mai limpede decor al constiintei mele, abia atunci cand tac incep adevarata discutie. Cand imi pot auzi glasul inimii, freamatul pantecului cuprins de emotii pe care limba mea nu le poate reda, dar linistea mintii reuseste mereu…

Tacerea este taramul lecuitor al stresului si al gandurilor dezordonate, fie ele si multiplicarea continua a unei singure existente in mintea mea.

In tacere voi simti sunetul picturii, cand ma vei zugravii in culori sparte de dorinta.
In tacere iti voi raspunde, cand buzele tale ma vor intreba daca ma tenteaza gustul lor.
In tacere voi simti cand te cauti si te voi gasi, pentru a-ti face cunostinta cu tine.

Deci taci, lasa-ti vocea ta uitata, lasa-ti mainile sa spuna povestea fiorului si lasa-ma sa-ti citesc in ochii maximele sentimentului.

Din linistea noptilor albe de mai, cu drag.

Legătură permanentă 2 comentarii

Dezertarea visului…

Februarie 19, 2009 at 03:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , )

E o noapte alba… e o noapte rece… e noaptea in care prietena mea, Luna, e aroganta si calatoreste departe, in mine, ea imi da energia stelelor, aroma frigului proaspat de noapte si tot ea, imi poarta gandurile in leganarea iubirii, a dorului… asteptand cel mai proaspat rasarit si momentul in care genele se vor intalnii.

Acordurile chitarelor ma poarta intr-o dimensiune a sentimentelor, doru-mi de necuprins imi poarta mainile in mangaierea tastelor pe aceleasi acorduri de chitara, scrijelesc aici amprenta profundului, a sentimentului de noapte alba, a dorului de ce a plecat, de ce va venii si mai ales de ce vreau sa uit…

Impreuna am simtit melancolia asfintitului, ne-am atins la mii de ani lumina distanta, am trait secundele eternitatii, am iubit si stropii reci ai damnarii in alungare, ne-am imbatat unul din altul, ne-am ratacit in gandurile celuilalt, am copilarit unul in celalat si am crescut pana ne-am confundat cu sinele, am strabatut impreuna realitatea ca pe un vis si visul ca pe
realitate, ai fost realitatea mea… am fost visul tau, inauntru suntem inca doi… in afara impresii, am adormit imbratisati in cip-ciripul diminetii.

Iti mangai parul si raman uimita de intensitatea cu care ni se saruta irisii, privirea ta imi strafulgera crezul profetic, afisez totusi un aer calm aidoma lacului fara de sfarsit dar tacerea imi destainuie sufletul. Ancorezi un ton profund dar timbrul te tradeaza, ma intrebi unde sunt… timpul se opreste, ma surzeste linistea, tacerea mea, privirea ta, totul se amesteca… libertatea devine vid si ramanem spanzurati in nulitatea clipei.

Te-am trimis in perfect si te-am lasat acolo, intorcandu-ma in real. Ramai o tacere adanca care striga in mine. Sunt propriul meu dezertor, mintindu-mi sinele evadez din locul meu, din punctul de provenienta… sunt oricum legata de el, pot evada doar cu un camp de energie purtator de informatii false, ganduri aruncate in derizoriu. Ma imbat cu ideea ca esti trecut cand tu imi indici viitorul direct de la sursa, din inima mea, din ratiunea mea, din prea-plinul meu. Traiesti in mine, arzi in mine, te topesti cu mine iar eu mor cu tine.

Privirea ta a gravat in mine forme ce nu pot fi inlocuite de nimeni si nimic, depind de sarutul tau la fel ca de portia de venin din fiecare dimineata. Mi-ai modelat inima dupa forma sufletului tau, in conturul ei nu mai poate sta nimeni perfect acum…

M-ai condamnat pe viata, esti realitatea mea… eu raman visul tau.

Bang bang, he shot me down
Bang bang, I hit the ground
Bang bang, that awful sound
Bang bang, my baby shot me down…

Legătură permanentă Lasă un comentariu