Duo de dupa amiaza…

noiembrie 14, 2009 at 00:29 (Arta, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

Hit „Play”.

Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…

Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…

Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun „iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…

Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…

Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…

Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne „unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.

Reclame

Legătură permanentă Un comentariu

Totul… fara prea mult sens

octombrie 16, 2009 at 10:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…

Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.

Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.

Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.

Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.

Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…

Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.

In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.

Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…

Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imbata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?

Legătură permanentă 5 comentarii

Fumigene verzi…

martie 8, 2009 at 11:00 (Contemplari) (, , , , , , , , )

Beat-ul electronic ia forma unui sunet straniu ce-i inunda timpanele golindu-i sinapsele si il indeamna sa se transpuna intr-o dimensiune a indiferentei fata de tot ce e negru, cetos si lipsit de sens, acel beat este punctul magistral al atentiei lui, inconjurandu-l doar un amestec de culori pastelate in care greu se pot descifra contururi.

Se transpune, deci, in acea stare de plutire suprema, indiferenta si anuland simturi nefolositoare se lasa purtat constient de vibratiile electrizate ce-i dirijeaza conduita corpului involuntar lasand clipele sa-l traverseze nestingherit. Nimic si nimeni nu poate penetra aura calma si rabdatoare ce l-a cuprins intr-o clipa vida.

Indiferent de rolul pionului pe care il joaca in univers, devine multumit si acorda deosebismul pe care il merita nimicul din viata lui, monotonul e cel mai palpitant punct din existenta lui de pion si oricum realizeaza ca ceva mai rapid sau captivant i-ar intrece comprehensivitatea acum… de i-ar pasa macar.

Roteste pe retina imagini derizorii, lipsite de focalizare, cand deodata observa coada unei pisici legandu-se jucaus de-a lungul unui raft cu carti prafuite, o gaseste interesanta si focalizeaza situatia, face abstractie de beat-ul imbatator ce-l coordona pana atunci si se amuza copios de… o coada.

Un amalgam de sunete distincte ii patrund din nou idealul dimensional in care se afla iar rezonanta lor ii indeparteaza orice amintire si intrerupe prezentul eliberand o avalansa de idei ale caror intelesuri ii strabat tamplele pe nesimtite.
Indiferenta si pasivitatea il cuprind din nou si le lasa sa curga… gand cu gand, idee cu idee, se scurg de-a lungul lui ca o deblocare indelung asteptata ca mai apoi sa revina in impotenta reactiei ce-l strabatea pana atunci… o vitalitate monotona, fumurie… slow motion.

smoke_by_ciicha

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Poezioala desple sex…

februarie 21, 2009 at 09:49 (Arta, Iritatii) (, , , , , , , )

Fǎcui fǎlǎ sǎ vleau o constatale
La glǎdiniţǎ ieli, când am picat,
(Cu toate cǎ-s de-un an în glupa male)
Sǎ mol dacǎ glumesc, pe omoplat ;

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amǎnunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns sǎ ezigstǎm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Sǎ aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit :

C-al fi o balzǎ, cale-n noptiţicǎ,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapǎ si mǎmica de bulticǎ
Fǎcutǎ de la ouǎ si câlnaţi,

Cum zboalǎ balza asta-nţet, agale,
Vleo nouǎ luni, sǎ iasǎ luclu bun
Si cum agiungem în pǎtuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clǎciun….

Sǎ vezi mǎi flate, ţe educatoale (!)
Fǎlǎ misto, chial m-a lǎsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe pept si ţe piţioale !)
Sǎ nu stie nimica desple sex !?

Valeriu Cercel


O minunatie de poezioara, in timp ce o citeam am plasmuit un baietel mic dar mandru caruia i se impleticeste limba din doua in doua cuvinte astfel presarand poezioara cu ingredientul secret: gingasia.

Una din calitatile mele cele mai mari, precedand calitatea numarul unu „spiritul critic exagerat”, este ura… „I don`t discriminate, I hate everyone equally”.

Caracterizandu-ma, ura este prezenta si aici: urasc copii, nu pe toti in egala masura, ceea ce ma induce in contrazicere cu sinele partial, dar mintim publicul cu flexibilitatea… Urasc, deci si copiii, in special pe cei crizati, care tipa, urla si rag pana obtin ce isi doresc si ignorantele care i-au facut ii slujesc ca pe niste printisori auriti, astia tin capul listei cu doza de ura succedati de cei care plang excesiv, santajisti sentimentali si cei care fac pe prostii sau cu care intr-adevar nu se poate purta o conversatie nici macar la nivelul lor.

Admir in schimb foarte tare copiii talentati, copiii rebeli si cei inteligenti. Sunt unii care ma uimesc pana ma oftic comparandu-ma pe mine la vremea aceea, cu ei la aceeasi varsta. Copiii aia cu care te asezi la masa si porti o discutie ca de la ratiune la ratiune, iti pun intrebari incuietoare care nu se limiteaza la „DA` DE CEEEE?”,  iti dau replici de neuitat si asteapta sa le dezvalui un nou fragment de realism, de nou pe care sunt gata sa il inteleaga si sa il lege de lumea lor plina de culoare.

Da, asta inseamna ca urasc ignoranta chiar si la copii… priveste in jurul tau… poti sa ma judeci?

Legătură permanentă Un comentariu

Dezertarea visului…

februarie 19, 2009 at 03:54 (Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , )

E o noapte alba… e o noapte rece… e noaptea in care prietena mea, Luna, e aroganta si calatoreste departe, in mine, ea imi da energia stelelor, aroma frigului proaspat de noapte si tot ea, imi poarta gandurile in leganarea iubirii, a dorului… asteptand cel mai proaspat rasarit si momentul in care genele se vor intalnii.

Acordurile chitarelor ma poarta intr-o dimensiune a sentimentelor, doru-mi de necuprins imi poarta mainile in mangaierea tastelor pe aceleasi acorduri de chitara, scrijelesc aici amprenta profundului, a sentimentului de noapte alba, a dorului de ce a plecat, de ce va venii si mai ales de ce vreau sa uit…

Impreuna am simtit melancolia asfintitului, ne-am atins la mii de ani lumina distanta, am trait secundele eternitatii, am iubit si stropii reci ai damnarii in alungare, ne-am imbatat unul din altul, ne-am ratacit in gandurile celuilalt, am copilarit unul in celalat si am crescut pana ne-am confundat cu sinele, am strabatut impreuna realitatea ca pe un vis si visul ca pe
realitate, ai fost realitatea mea… am fost visul tau, inauntru suntem inca doi… in afara impresii, am adormit imbratisati in cip-ciripul diminetii.

Iti mangai parul si raman uimita de intensitatea cu care ni se saruta irisii, privirea ta imi strafulgera crezul profetic, afisez totusi un aer calm aidoma lacului fara de sfarsit dar tacerea imi destainuie sufletul. Ancorezi un ton profund dar timbrul te tradeaza, ma intrebi unde sunt… timpul se opreste, ma surzeste linistea, tacerea mea, privirea ta, totul se amesteca… libertatea devine vid si ramanem spanzurati in nulitatea clipei.

Te-am trimis in perfect si te-am lasat acolo, intorcandu-ma in real. Ramai o tacere adanca care striga in mine. Sunt propriul meu dezertor, mintindu-mi sinele evadez din locul meu, din punctul de provenienta… sunt oricum legata de el, pot evada doar cu un camp de energie purtator de informatii false, ganduri aruncate in derizoriu. Ma imbat cu ideea ca esti trecut cand tu imi indici viitorul direct de la sursa, din inima mea, din ratiunea mea, din prea-plinul meu. Traiesti in mine, arzi in mine, te topesti cu mine iar eu mor cu tine.

Privirea ta a gravat in mine forme ce nu pot fi inlocuite de nimeni si nimic, depind de sarutul tau la fel ca de portia de venin din fiecare dimineata. Mi-ai modelat inima dupa forma sufletului tau, in conturul ei nu mai poate sta nimeni perfect acum…

M-ai condamnat pe viata, esti realitatea mea… eu raman visul tau.

Bang bang, he shot me down
Bang bang, I hit the ground
Bang bang, that awful sound
Bang bang, my baby shot me down…

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Patima culorilor…

februarie 19, 2009 at 00:58 (Arta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

A fost odata o fata pasionata de fotografii. La un moment dat, prin intermediul internetului, fata zareste manipularea fotografica digitala, s-au indragostit din prima clipa.

Timpul trecea, ei se iubeau tot mai mult, fara a se cunoaste, fara a stii din ce aluat au fost framantati, se minunau privindu-se.

In cele din urma, indragostita si curioasa, fata solicita ajutorul amicilor ei, Paul si Vali (multumescu-va) si ei incep sa ii schiteze primele contururi ale manipularii fotografice. N-a fost treaba usoara, nimic ce are de-a face cu o blonda si tehnologia nu va fii vreodata lucru usor.

Pe masura ce se adancea in relatie, sentimentele fetei se amplificau, la fel si nervii amicilor ei. Proiect dupa proiect, bunii ei critici o modelau ca niste sculptori priceputi pana cand retusurile au devenit din ce in ce mai putine.

Intr-un final, fata invata sa zboare cu propriile aripi, afundandu-se in pasiunea ei. Uite asa, in creierasul fetei s-a nascut un nou butonas: Photoshop .

Va prezint si voua cateva dintre dragele mele:

Lirica de 1 Mai

Parcul Tineretului de 1 Mai. Un copac mandru dar solitar ce ma poarta cu gandul la cel mai negru prieten al omului, singuratatea. Ne este, paradoxal, prietena… singuratatea de care toti fugim, intruchipeaza cea mai dura companie, cea mai dureroasa, si totusi ne insoteste in cele mai amare clipe. Acesta este motivul pentru care iubesc fotografia asta, infatiseaza coechipierul nostru in noptile albe.

Simplitate in complexul culorii

In cele mai complexe, colorate, vesele si puternice fiinte, exista mereu firiciele fine, rafinate de simplitate colorata in culori pastelate. Firicele ce ascund in ele calmul aparent al noptilor in tumultul lumii, plenititudinea si delicatetea sentimentelor sincere, profundul lor simplu. Nu tot ce e simplu e superficial, tot ce e superficial e simplu.

Playful Colors

Cand copilul din noi moare, cadavrul lui se numeste adult, el intra in societate, denumirea decenta pentru infern. De aceea e bine sa nu omoram niciodata copilul din noi, lovindu-ne de otelul rece al maturitatii, copilul din noi se trage in umbra deseori iar daca nu uitam sa-l readucem in fata cateodata, nu putem imbatranii. Culorile ca cele din imagine imi fac gandul sa zboare la creativitatea inocenta si spontana a copilariei… nu e niciodata prea tarziu sa fi copil.

Light of soul color

Licarirea flacarii abia intrezarita, sclipirea ei usoara ce stinge si mangaie intunericul, blandetea bucuriei marunte ce-mi atinge inima la caldura fina degajata de fiecare scanteie intermitenta, ea face ce nici astrul central, incandescentul Soare, nu poate face… lumineaza intunericul, atinge sufletele, coloreaza calduros inimile sub cerul instelat al noptilor albe.

Seductie perfida...

Unduirea luminii pe formele feminitatii, complexitatea sublima ascunsa in siluete firave, duioase ce intrunesc in sine contradictiile fructului interzis… ele impartasesc subconstientului armele seductiei perfide ce atrage si fascineaza prin atitudinea culorilor.

Pe curand…

Legătură permanentă 5 comentarii