Autopsia unei dimineti

februarie 12, 2010 at 14:10 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

Iarasi suna, acelasi zgomot afon mi se loveste in timpane ca un ecou de departe, nedorit, incerc sa-l ignor dar devin intre timp constienta…  Lipsita de vigoare, cuprinsa in adormire si condamnata la o trezire fortata, dorita doar de telefonul ce incepe sa ma dojeneasca deja… ma fortez sa deschid ochii, sa ridic pleoapele grele, sa opresc zgomotul cel surd si poate sa ma tarasc spre baie.

As putea sa spun ca m-am trezit pentru ca nu-ti mai suportam pasii prin visul meu… dar nu e asa, m-am trezit pentru ca ultima-ti privire in ochii mei rulase deja de mult prea multe ori pe retina mea si incepea sa doara, asa ca am devenit constienta si am preferat sa ascult un zgomot afon, ce parea rupt din peisajul unui functionar secatuit de puteri intr-o dimineata proasta, decat sa simt in mod repetat aceeasi privire iubitoare mangaindu-ma si aceleasi cuvinte melodioase, de dragoste dar si de indepartare, scurte si mai ales ultime… temporar cel putin.

Nu pot sa-i zambesc oglinzii, deci nici ea nu-mi zambeste mie si o evit printr-un gest rapid al mintii. Rece  si infioratoare, apa imi patrunde in fiecare por trezindu-l, ridicandu-mi pielea somnoroasa pe tot corpul si ingrozindu-mi sangele, inhibandu-i circulatia ca o reactie chimica letala. Nu insist, deci, asupra apei cu proprietati ucigase si schimb camera tanjind dupa miros de cafea calda, primitoare.

Dar cum totul e taios in dimineata asta, desprins parca dintr-un film de groaza lipsit de suspans, cafeaua insasi pare sa nu-si doreasca asortarea cu zaharul, parca stiind ca n-o pot accepta fara acesta. Aroma diminetilor mele pare a fi compromisa, cafeaua nu vrea sa traiasca povestea buzelor mele astazi, o fortez, accepta dar nu mi-e deloc dedicata. Tac si eu, tace si ea si sorbim una din cealalta intr-un joc al impresiilor nerostite.

Astazi nu stiu sa ma grabesc, intre doua unde de fum al tigarii ma aplec sa scutur scrum si sa sorb o gura din elixirul negru ce nu mi s-a supus, incerc sa-mi deschid ochii mai mult de un sfert dar realizez ca-mi e imposibil si nici nu-mi doresc, nu vreau sa vad mai mult.

E frig, e rau si e prea liniste. Imi trec prin cap tot felul de ganduri ce precedeaza o zi incarcata, nedorita, in care piedicile sunt din ce in ce mai multe si lucrurile merg din ce in ce mai rau pana cand zici ca esti bine, atunci ciclul se repeta.

Imi aduc aminte ca trebuie sa deschid sifonierul si sa scot intreg raftul de textile pentru a ma camufla in fata gerului nemilos ce a cuprins Bucurestii, transformandu-i intr-un morman de zapada murdara si mocirla care iti induce frustrari si merge pana la depresie cand iti inmoaie sinapsele si iti oboseste ochii si corpul, secand orice urma de viata ai avut vreodata.

autopsia unei dimineti

Patrunsa de ganduri negre, multe, realizez repede ca nu sunt omul-diminetilor, urasc frigul si nici starea de optimist-tamp nu ma prinde, iar atunci cand realismul cu nepotrivirea se combina incepi sa raliezi la legile lui murphy si sa spui ca 90% din orice nu e pentru si nici cu tine. Ceea ce de altfel, e adevarat.

Reclame

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Doamna de vara…

februarie 10, 2010 at 16:43 (Fun Factory, Iritatii) (, , , , , , , , )

Deci sa stabilim de la bun inceput, sunt friguroasa. Eu in drum spre birou, dimineata, inghet de frig. In fiecare zi cand intru in birou incepe actiunea de dezghet si abia apoi restul.

Ma uitam la diverse doamne pe strada, in zilele astea cand si termometrul e infrigurat, majoritatea in fuste mini, scurte de piele cu capul descoperit, parul fost-coafat dar ciufulit de vant si plin de zapada… si-mi vine sa le intreb „te crezi Craiasa zapezii din Rahova, cucoana?”

Cand le intepeneste fundul de frig nu schiteaza nimic, ca niste gheise dresate isi indreapta talia, ignora reumatismul ce nu le-a ocolit odata ce au pasit in varsta a 3a si pornesc intepate la drum. Eu inteleg ca „baba sufera la frumusete”… dar sa si inghete? Adica scuza-ma, dar ti se congeleaza cele sfinte, madam`.

Eu nu pot cu asta, abia supravietuiesc cu tot sifonieru pe mine, cum zice Ombladon „cand ma imbrac zici ca ma mut” si tot imi ingheata nasu, mainile si asa mai departe. Cat despre fuste, prima apare pe mine prin mai sau atunci cand mananc cozonac. Probabil sunt doar o doamna de vara sau ceva asa…

Legătură permanentă Un comentariu

Un singur drum…

februarie 6, 2010 at 16:19 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine, ti-am spus atunci ca sunt acolo mereu, ca o locuinta naturala a materiei tale, ca un punct de provenienta al vietii.

Totusi, ma apropii temator de banca aceea, din locul ala, unde imbatam teii cu parfumul meu floral, de iulie si unde sub cerul vast al noptilor albe ma admirai, subtire-n mijloc, agera si fina, asa cum iti placea.

Zambesc acum amar, si inchid ochii, e tot senin dar de data asta iarna. Pe strazi mai zac doar umbre de iubire, restul a amortit sub gheata cruda si fulgii grei incep sa ma apese… mai privesc o data spre banca aceea, de data asta goala, imi piere zambetul, mi-e frig si plec.

Imi amintesc insa ceva… pavat cu gheata sau cu pietre calde de Lipscani, ne asteapta acelasi drum. Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine…

Legătură permanentă Lasă un comentariu