Din jurnalul ei – 14 februarie II

Februarie 16, 2010 at 20:15 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Vezi Partea I

Partea a II-a

(Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase,) tot ce ii rula in spatele irisului cristalin ce era acum, subtil, inundat de un fir de apa sarata, amara ca si gustul ce-l lasasera randurile acelea. Cauta un loc secret al memoriei unde sa-si incuie starea, simturile, cunostintele negre, o camera intima a mintii in care sa-si ascunda emotiile.

Insusindu-si stapanirea de sine a marilor conducatori, imbraca o expresie statica, prozaica si isi stinge licarirea ochilor cu o batista, pregatindu-se sa-l intampine.

Il zareste in tocul usii, senin, acelasi idol care-i bantuia visarile nopti de-a randul, parea fericit ca o vede. Nevoita sa se apropie, schiteaza un zambet si se lasa imbratisata… pentru prima oara isi dorea sa se desprinda din bratele lui intr-o furtuna de cuvinte dar se abtine, ii zambeste si-l saruta scurt ascunzandu-si chinul, o angoasa ce-i cuprinse tot corpul, pe care o tinea adanc ingropata, intr-o izbucnire de cuvinte iubitoare, atitudine senina si calda ce statea pe speranta recuperarii celor pierdute.

Il pofteste in camera ei, el pe pat, ea pe un scaun. In aer plutea ceva apasator, dezordinea emotionala se asezase chiar si pe mobila.  Tristetea ce descuama peretii trada expresia ei vesela si dragastoasa de totul-e-in-ordine. Nelinistit, barbatul stia ca ceva se intamplase, era a lui  si doar adulmecand aerul din jurul ei putea sa spuna ce o apasa.

Simtea torentul de cuvinte nerostite ce ii nelinisteau femeia, bantuindu-i mintea si pe care privirea ei taioasa cu sclipiri albastre ca zapada pe inserate, le trimitea ca pe niste sageti mute.

Usor-usor, cuvinte cu intelesuri multiple, trimiteri vagi, nuante contextuale stranii si totul incepea sa prinda contur. Atmosfera devenea apasatoare, mai ales pentru ea… se simtea vinovata de faptul ca ii incalcase spatiul cu ganduri ascunse, personale si in aceelasi timp purta acea angoasa ce gemea de reprosuri cu privire la tradarea ce o infaptuise.

Minut dupa minut curiozitatea si teama lui, transformau discutia intr-un interogatoriu ce crestea nelinistea ei, fiind presata deja de milioanele de cuvinte si inchipuiri ce ii rulau in spatele aparentelor, se temea sa nu izbucneasca intr-un vulcan al mustrarilor ce catapulteaza miliarde de torte ale invinuirii integrate in fraze oripilante. Considera non-propice atat momentul cat si starea ei pentru astfel de iesiri necontrolate.

Desi se chinuia sa intampine cu degajare expresia de ingrijorare ce se contura din ce in ce mai tare pe fata lui, evitand astfel o catastrofa, pe masura ce discutia avansa, barbatul isi sapa poteca in scutul ei de auto-aparare emotionala, descoperind tot ce se afla in ea, ca intr-o carte plina de durere, cu scris mic, inghesuit.

Odata vazandu-se deschisa,  simuleaza absenta afectarii, iar prin arta si complexitatea cuvintelor incerca sa se fereasca de stereotipurile feminitatii vulnerabile pe care pana atunci le considera mediocre. Dar el stia, stia tot ce se intamplase si ii putea citi cu usurinta teama in ochii umezi.

Un noian de impresii se contura in spatele figurilor ce isi schimbau culoarea in functie de fierbinteala camerei care tocmai atinsese temperatura de fierbere.

Discursuri, cauze, explicatii – toate se varsau ca o ploaie torentiala intre ei, reflectand cuvinte din cele mai grele care ricosau dintr-unul in cealalt tocmai prin sentimentele puternice ce ii legau… dar ele nu contau acum, nimic nu o facea.

II spuse raspicat ca nu-si doreste explicatii de la el, ca nu isi doreste nimic mai mult decat linistea. Se hotarase oricum, deja(..)

Va urma…

Anunțuri

Legătură permanentă 2 comentarii

Din jurnalul ei – 14 februarie

Februarie 14, 2010 at 05:44 (Arta, Contemplari, Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , )

Cuvant inainte:

“Din jurnalul ei – 14 februarie” este o nuvela in 3 parti, inspirata din realitate. Drumul unei ea prin emotii puternice, tradari, evenimente neasteptate, dragostea pentru un el, toate pana pe 14 februarie.


Partea I

Coperta neagra, simpla, margini roase de timp, paginile se ondulau sub ele, semn ca cineva varsase multa cerneala acolo. Toate astea il faceau mai mult decat un simplu caiet cu ganduri, era lasat parca ostentativ, in camera ei, pe un raft gol, nesupravegheat, singur.

Un caiet incarcat cu un el… si o ea privindu-l. O privire, a doua si caietul ii aluneca in mainile curioase, desi cuprinsa de un sentiment straniu-vinovat, il deschide.

Conform asteptarilor, era el acolo, conturat in detaliu pe fiecare pagina galbuie… zambeste usor si continua lectura.

Un gand, o intamplare, doua intrebari, trairi si… stop. Nu-l mai recunoaste, minciuni, tradari, alte ea, aventuri oripilante si declaratii amagitoare. Se simte infiorata cu milioane de stimuli interiori ce ii acapareaza toate gandurile schimbandu-le cu unele stranii, senzatii sumbre si un noian de intrebari tulburi.

Pulsul ii bate din ce in ce mai repede, inghite lacrimi de frica sa nu tasneasca si continua sa-si administreze singura ingrozitoarea otrava cu inca o pagina dintr-un jurnal ce acum parea blestemat. Pe masura ce randurile erau parcurse, ceva ii strangea inima, pierdea orice senzatie a realitatii ca si cum un val negru ii acoperea fiinta, starnind un roi de plasmuiri oripilante ce-i patrundeau in viscere topind totul in calea lor…

Dar nu asta o ingrozea defapt, nu gustul amar al tradarii era cel ce o masacra ci imparatia de declaratii, amintiri, nopti albe, dragostea profunda ce se dovedea acum a fi iluzorie, tot ce era candva intreaga-i viata se naruia acum cu fiecare litera citita.

Nu se cuvenea realitatii ca prezenta lor mistica, trairea lor candida sa se coboare la astfel de nimicuri lumesti, zeii nu cunosc gustul tradarilor de teapa asta, e prea plat, banal pentru ei. Sa fi fost totul o amagire?  Insusi idolii existentei, esenta iubirilor dintotdeauna, intruchiparea perfectiunii… insusi ea sa fi fost umana?

Ca si cum scanteile nemuririi zburasera si intregul univers isi astepta decesul, parea ca lumea intreaga isi dorea o intoarcere spre trecut, ce avea sa stearga toate intamplarile care ii inchideau crezul in ceea ce devenise doar o amagirea unei imaginatii hiperactive, un miraj.

Era imposibil, se trezise acum, brusc, ancorata intr-o realitate dura, goala si plina de intrebari nefomulate si sterile.  Acopera provenienta ranilor cu coperta si, cu maini ce nu mai sunt acum curioase ci tremurande de tortura, o pune inapoi pe raftul gol.

Mai era putin pana ce el isi facea aparitia, pana atunci serafica, in usa ei metalica asteptand sa-i sara in brate. Stia ca trebuia sa-si adune de undeva seninatate si liniste interioara in care sa ascunda tot ce aflase(…)

Vezi Partea a II-a

Legătură permanentă 3 comentarii

Autopsia unei dimineti

Februarie 12, 2010 at 14:10 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

Iarasi suna, acelasi zgomot afon mi se loveste in timpane ca un ecou de departe, nedorit, incerc sa-l ignor dar devin intre timp constienta…  Lipsita de vigoare, cuprinsa in adormire si condamnata la o trezire fortata, dorita doar de telefonul ce incepe sa ma dojeneasca deja… ma fortez sa deschid ochii, sa ridic pleoapele grele, sa opresc zgomotul cel surd si poate sa ma tarasc spre baie.

As putea sa spun ca m-am trezit pentru ca nu-ti mai suportam pasii prin visul meu… dar nu e asa, m-am trezit pentru ca ultima-ti privire in ochii mei rulase deja de mult prea multe ori pe retina mea si incepea sa doara, asa ca am devenit constienta si am preferat sa ascult un zgomot afon, ce parea rupt din peisajul unui functionar secatuit de puteri intr-o dimineata proasta, decat sa simt in mod repetat aceeasi privire iubitoare mangaindu-ma si aceleasi cuvinte melodioase, de dragoste dar si de indepartare, scurte si mai ales ultime… temporar cel putin.

Nu pot sa-i zambesc oglinzii, deci nici ea nu-mi zambeste mie si o evit printr-un gest rapid al mintii. Rece  si infioratoare, apa imi patrunde in fiecare por trezindu-l, ridicandu-mi pielea somnoroasa pe tot corpul si ingrozindu-mi sangele, inhibandu-i circulatia ca o reactie chimica letala. Nu insist, deci, asupra apei cu proprietati ucigase si schimb camera tanjind dupa miros de cafea calda, primitoare.

Dar cum totul e taios in dimineata asta, desprins parca dintr-un film de groaza lipsit de suspans, cafeaua insasi pare sa nu-si doreasca asortarea cu zaharul, parca stiind ca n-o pot accepta fara acesta. Aroma diminetilor mele pare a fi compromisa, cafeaua nu vrea sa traiasca povestea buzelor mele astazi, o fortez, accepta dar nu mi-e deloc dedicata. Tac si eu, tace si ea si sorbim una din cealalta intr-un joc al impresiilor nerostite.

Astazi nu stiu sa ma grabesc, intre doua unde de fum al tigarii ma aplec sa scutur scrum si sa sorb o gura din elixirul negru ce nu mi s-a supus, incerc sa-mi deschid ochii mai mult de un sfert dar realizez ca-mi e imposibil si nici nu-mi doresc, nu vreau sa vad mai mult.

E frig, e rau si e prea liniste. Imi trec prin cap tot felul de ganduri ce precedeaza o zi incarcata, nedorita, in care piedicile sunt din ce in ce mai multe si lucrurile merg din ce in ce mai rau pana cand zici ca esti bine, atunci ciclul se repeta.

Imi aduc aminte ca trebuie sa deschid sifonierul si sa scot intreg raftul de textile pentru a ma camufla in fata gerului nemilos ce a cuprins Bucurestii, transformandu-i intr-un morman de zapada murdara si mocirla care iti induce frustrari si merge pana la depresie cand iti inmoaie sinapsele si iti oboseste ochii si corpul, secand orice urma de viata ai avut vreodata.

autopsia unei dimineti

Patrunsa de ganduri negre, multe, realizez repede ca nu sunt omul-diminetilor, urasc frigul si nici starea de optimist-tamp nu ma prinde, iar atunci cand realismul cu nepotrivirea se combina incepi sa raliezi la legile lui murphy si sa spui ca 90% din orice nu e pentru si nici cu tine. Ceea ce de altfel, e adevarat.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Februarie 11, 2010 at 23:08 (1)

doar o statie de 102

Legătură permanentă Lasă un comentariu

No, not today

Februarie 11, 2010 at 12:12 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , )

Not a good day for science, mi-e dor de zile ca asta sau ca asta.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Doamna de vara…

Februarie 10, 2010 at 16:43 (Fun Factory, Iritatii) (, , , , , , , , )

Deci sa stabilim de la bun inceput, sunt friguroasa. Eu in drum spre birou, dimineata, inghet de frig. In fiecare zi cand intru in birou incepe actiunea de dezghet si abia apoi restul.

Ma uitam la diverse doamne pe strada, in zilele astea cand si termometrul e infrigurat, majoritatea in fuste mini, scurte de piele cu capul descoperit, parul fost-coafat dar ciufulit de vant si plin de zapada… si-mi vine sa le intreb „te crezi Craiasa zapezii din Rahova, cucoana?”

Cand le intepeneste fundul de frig nu schiteaza nimic, ca niste gheise dresate isi indreapta talia, ignora reumatismul ce nu le-a ocolit odata ce au pasit in varsta a 3a si pornesc intepate la drum. Eu inteleg ca „baba sufera la frumusete”… dar sa si inghete? Adica scuza-ma, dar ti se congeleaza cele sfinte, madam`.

Eu nu pot cu asta, abia supravietuiesc cu tot sifonieru pe mine, cum zice Ombladon „cand ma imbrac zici ca ma mut” si tot imi ingheata nasu, mainile si asa mai departe. Cat despre fuste, prima apare pe mine prin mai sau atunci cand mananc cozonac. Probabil sunt doar o doamna de vara sau ceva asa…

Legătură permanentă 1 comentariu

Zece cu felicitari

Februarie 9, 2010 at 23:47 (Piese din esenta) (, , , , , , )

Zece-n calendar, zece-n noi, zece-n stele.

Legătură permanentă 1 comentariu

Cei de ieri…

Februarie 9, 2010 at 01:15 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Rainbow loveMa iubesti mai mult atunci cand ma indepartez sau iti evit privirea, si mai tare atunci cand esti pierdut pentru ca-ti par alta.

Ma duc acolo unde ploua soarele,  sa alerg pe un curcubeu, sa beau cocktail de culori in cinstea ta…sa nu fiu niciodata cea de ieri.

Sa-mi spui ca iti impodobesc ziua, ca ma adori atunci cand indepartez, nepasatoare, norii pentru a-ti lumina noaptea dar mai ales atunci cand, vulgar, ne las pe intuneric.

Iti plac servetelele? Par calde, moi si colorate… sa ne imbracam in servetele si sa iesim in ploaie alergand pe un curcubeu, sa ma saruti frenetic in ploaia de vopsele, sa ne iubim peste culori, la fiecare altfel. Pe rosu sa-mi spui ca ma iubesti neincetat, ca-mi esti dependent, pe verde sa radem mult, sa ne jucam, sa nu mai fii asa atent iar pe albastru sa-l sarim, indiferent…  sa nu fim niciodata cei de ieri

Legătură permanentă 1 comentariu

Cine e Ea?

Februarie 6, 2010 at 17:58 (Contemplari) (, , , , , , , , )

Mitza mi-a atras din nou atentia printr-un articol, il gasiti mai jos pentru ca am simtit nevoia sa-l completez din viziunea unei femei.

„Ea e blondă şi arată bine. Ea e cea care trăieşte nopţile alături de mine. Ea e cea care ştie de D-na mea şi nu o deranjează. Ea e cea care ştie că e pe locul doi şi acceptă. Ea e cea care aşteaptă seara, sperând să nu ies cu D-na mea în oraş. Ea e cea care îmi răspunde la orice oră din zi şi din noapte. Ea e cea care dă viaţă fanteziilor mele. Ea e cea căreia îi face plăcere să mă vadă satisfăcut. Ea e cea care nu e niciodată obosită sau ocupată când e vorba să ne vedem. Ea e cea care nu îmi cere nimic dar îmi oferă totul. Ea e cea care îmi acceptă nebuniile şi mă instigă la altele. Ea e cea care îmi dă să beau fiindcă îi place să mă vadă ameţit. Ea e cea care îmi spune să opresc pe marginea drumului că are chef să mi-o sugă. Ea e cea care mă ţine treaz toată noaptea. Ea e cea care îmi oferă orgasmele cele mai intense. Ea e cea care nu îmi spune niciodată „Nu”. Ea e cea care îmi întinde o „ţigare” când am poftă să fumez. Ea e cea care îmi oferă trupul ei, necondiţionat. Ea e cea care ştie că într-o zi nu o să îi mai răspund la telefon. Ea e cea care ştie că va veni ziua când se va termina totul la fel de brusc cum a început. Ea e cea care trăieşte acum momentul, şi îl trăieşte la maxim. Vrea să îmi aduc aminte de Ea şi face tot posibilul să se asigure de asta. Ea vrea să rămână Ea.

Eu…D-na mea…şi Ea”

Ea e cea care-si face cumparaturile de una singura. Ea e cea care impodobeste bradul tot asa. Ea e cea care trece noaptea dintre ani acompaniata doar de o sticla cu vin.

Ea e cea care traieste stiind ca mana lui e pe talia D-nei lui in fiecare noapte. Ea nu pretinde respect si nici nu primeste. Ea e cea care nu conteaza. Ea e cea care se teme de zile precum 14 si 24 februarie.Ea e cea sacrificata. Ea nu primeste nimic si ofera tot. Ea e cea care nu are voie sa spere. Ea nu are voie sa iubeasca. Ea nu face planuri de viitor. Ea e cea fara dorinte.

Ea nu are dreptul la caldura imbratisarilor in noptile reci de iarna. Ea nu arata niciodata ca ii e rau sau ii e dor. Ea trebuie sa fie mereu vesela si ispititoare pentru el. Ea e cea care traieste in umbra lui si a D-nei. Ea e cealalta si trebuie sa fie mereu altceva. Ea nu e femeie. Ea e ceea ce isi doreste el. Ea se multumeste cu putin si cateodata cu nimic.

Ea e cea care stie ca el isi iubeste D-na. Ea e cea care stie ca nu va fi niciodata D-na.

Legătură permanentă 3 comentarii

Un singur drum…

Februarie 6, 2010 at 16:19 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine, ti-am spus atunci ca sunt acolo mereu, ca o locuinta naturala a materiei tale, ca un punct de provenienta al vietii.

Totusi, ma apropii temator de banca aceea, din locul ala, unde imbatam teii cu parfumul meu floral, de iulie si unde sub cerul vast al noptilor albe ma admirai, subtire-n mijloc, agera si fina, asa cum iti placea.

Zambesc acum amar, si inchid ochii, e tot senin dar de data asta iarna. Pe strazi mai zac doar umbre de iubire, restul a amortit sub gheata cruda si fulgii grei incep sa ma apese… mai privesc o data spre banca aceea, de data asta goala, imi piere zambetul, mi-e frig si plec.

Imi amintesc insa ceva… pavat cu gheata sau cu pietre calde de Lipscani, ne asteapta acelasi drum. Azi poti pleca, o sa-mi duci dorul maine…

Legătură permanentă Lasă un comentariu