Concluzie din necuvantator
Am scris cele de mai jos cu ceva timp in urma dar amnezia controlata cu privire la blog m-a impiedicat sa postez. O fac, deci, acum.
Privindu-mi patrupedul blanos cum tresalta cand il ating trezindu-l partial din lenea dezmierdatoare ce-l compleseste zilnic dupa plimbarea de seara, il mangai usor indemnandu-l sa se intoarca in inertie. Ma refuza aruncandu-mi o privire aroganta si se ridica indolent, face doi pasi greoi, lenes iar in timp ce il derula pe al treilea labutele il dezamagesc iar ghemul de blana aluneca pe parchet devenind pres pret de o secunda. Desi usor speriat, se redreseaza intr-o fractiune de secunda sperand ca nu l-a vazut nimeni si porneste din nou mandru si arogant incordandu-se parca de frica suprafetei lucioase.
Amuzata, il privesc in continuare zambind, ma priveste si el si zarindu-mi zambetul ii piere aroganta, incepe a-si legana coada indemnandu-ma sa ma apropii. Il smotocesc ciufulindu-i blana, il enervez putin atingandu-i nasul si apoi il rog sa-mi aduca jucaria lui. O cauta prin toata casa, fiind imprastiat ca stapana, o gaseste intr-un final si mi-o aduce trufas, o pune jos si latra nerabdator sa ma joc cu el.
Ii arunc jucaria, porneste grabit dupa ea, se intoarce indata mandru de isprava, iar cand il ating din nou pe nas, smotocindu-i blana din crestet, il vad usor enervat dupa care refuza suparat sa-mi dea jucaria, ii observ schimbarea de atitudine si am o revelatie… imi dau seama ca si cainele meu e mai mandru ca tine…
Alunecand in reverie pe aripile inchipuirii... 