De ce?

februarie 25, 2013 at 22:28 (Contemplari) (, , , , , , )

Nu va lasati sinapsele necirculate…

Uneori supravietuiesti propriei morti din inertie, alteori ai impresia ca ai murit tocmai din curajul de a-ti infrunta moartea.

Daca respiri, ai renascut, ramane doar sa afli de ce.

Reclame

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Complacere sau Renastere?

ianuarie 27, 2013 at 17:49 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , )

Momentele de cumpana sunt acelea in care toate cliseele prind sens si profunzime. Ca atunci cand cele mai stralucitoare momente se gasesc alaturi de barbatul gresit si cand realizezi ca intre o prezenta serafica si varianta ei mefistofelica este o linie atat de fina incat trecerea se face pe nesimtite.

Protection_by_MyLipstickLullabyCand cumpana atinge limite catastrofice, toate cliseele se intorc, ca un roi de bumerange, impotriva ta, trezindu-te abia cand linia a fost trecuta fara posibilitate de intoarcere. Realizezi, abia atunci, ca linia ta este la fel de fina ca a acelor ridicoli muritori pe care ii priveai suspectandu-i de depravare atunci cand le descopereai latura intunecata. Si cele mai banale expresii iti pocnesc sinapsele… Roata se intoarce.

Suntem atat de muritori, atat de expusi, slabi si necunoscatori incat ajungem sa ne auto-influentam in degradare.

Degradarea ne conduce inevitabil spre acceptare, forma de percepere pe care, inainte de aceste momente cheie, o tratam ca pe unealta celui vulnerabil, ca pe o nereusita, ca pe limita celor slabi. Acceptarea devine in cele din urma cea mai puternica arma impotriva catastrofelor vietii, renasterea din cel mai adanc colt al degradarii si deschiderea spre evolutie.

Multumesc tuturor catastrofelor din viata mea pentru ceea ce au reusit sa descopere in mine.

 

Image Source 

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Autopsia unei dimineti

februarie 12, 2010 at 14:10 (Iritatii, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , , )

Iarasi suna, acelasi zgomot afon mi se loveste in timpane ca un ecou de departe, nedorit, incerc sa-l ignor dar devin intre timp constienta…  Lipsita de vigoare, cuprinsa in adormire si condamnata la o trezire fortata, dorita doar de telefonul ce incepe sa ma dojeneasca deja… ma fortez sa deschid ochii, sa ridic pleoapele grele, sa opresc zgomotul cel surd si poate sa ma tarasc spre baie.

As putea sa spun ca m-am trezit pentru ca nu-ti mai suportam pasii prin visul meu… dar nu e asa, m-am trezit pentru ca ultima-ti privire in ochii mei rulase deja de mult prea multe ori pe retina mea si incepea sa doara, asa ca am devenit constienta si am preferat sa ascult un zgomot afon, ce parea rupt din peisajul unui functionar secatuit de puteri intr-o dimineata proasta, decat sa simt in mod repetat aceeasi privire iubitoare mangaindu-ma si aceleasi cuvinte melodioase, de dragoste dar si de indepartare, scurte si mai ales ultime… temporar cel putin.

Nu pot sa-i zambesc oglinzii, deci nici ea nu-mi zambeste mie si o evit printr-un gest rapid al mintii. Rece  si infioratoare, apa imi patrunde in fiecare por trezindu-l, ridicandu-mi pielea somnoroasa pe tot corpul si ingrozindu-mi sangele, inhibandu-i circulatia ca o reactie chimica letala. Nu insist, deci, asupra apei cu proprietati ucigase si schimb camera tanjind dupa miros de cafea calda, primitoare.

Dar cum totul e taios in dimineata asta, desprins parca dintr-un film de groaza lipsit de suspans, cafeaua insasi pare sa nu-si doreasca asortarea cu zaharul, parca stiind ca n-o pot accepta fara acesta. Aroma diminetilor mele pare a fi compromisa, cafeaua nu vrea sa traiasca povestea buzelor mele astazi, o fortez, accepta dar nu mi-e deloc dedicata. Tac si eu, tace si ea si sorbim una din cealalta intr-un joc al impresiilor nerostite.

Astazi nu stiu sa ma grabesc, intre doua unde de fum al tigarii ma aplec sa scutur scrum si sa sorb o gura din elixirul negru ce nu mi s-a supus, incerc sa-mi deschid ochii mai mult de un sfert dar realizez ca-mi e imposibil si nici nu-mi doresc, nu vreau sa vad mai mult.

E frig, e rau si e prea liniste. Imi trec prin cap tot felul de ganduri ce precedeaza o zi incarcata, nedorita, in care piedicile sunt din ce in ce mai multe si lucrurile merg din ce in ce mai rau pana cand zici ca esti bine, atunci ciclul se repeta.

Imi aduc aminte ca trebuie sa deschid sifonierul si sa scot intreg raftul de textile pentru a ma camufla in fata gerului nemilos ce a cuprins Bucurestii, transformandu-i intr-un morman de zapada murdara si mocirla care iti induce frustrari si merge pana la depresie cand iti inmoaie sinapsele si iti oboseste ochii si corpul, secand orice urma de viata ai avut vreodata.

autopsia unei dimineti

Patrunsa de ganduri negre, multe, realizez repede ca nu sunt omul-diminetilor, urasc frigul si nici starea de optimist-tamp nu ma prinde, iar atunci cand realismul cu nepotrivirea se combina incepi sa raliezi la legile lui murphy si sa spui ca 90% din orice nu e pentru si nici cu tine. Ceea ce de altfel, e adevarat.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Fericire…

noiembrie 6, 2009 at 22:32 (Contemplari, Piese din esenta) (, , , , , , , , , , , )

Sunt tot, stau tolanita in paradis si-mi fac umbra palmierii tuturor implinirilor.

Stiu tot, am toate secretele universului la mine, pot trai experiente mistice in mizerul cotidianului si le pot reinnoi la nesfarsit.

Am tot, nu stiu daca tu mi-ai dat dar stiu ca nu-mi poate lua nimeni.

Dau tot, si zambesc cand o fac, torn maretie in fiecare pas pe care il faci cand treci pe langa mine ca apoi sa te admir indepartandu-te.

Pot orice si nu pot fi discreta cu asta, am uitat ce inseamna modestia. Am invatat sa radiez, intreg universul valseaza in jurul meu si farmec pietrele sa danseze si ele…

Timp, bani, oameni, munca, stres, probleme, boli, toate sunt efemere, dupa ce ti-am incercat seductia nu pot decat sa ma las usor in epidemia de extaze pe care o provoci cu primele atingeri si apoi sa ma ridic deasupra galaxiei si sa reusesc tot, sa dezleg tot, sa trec peste orice…

 

_________________________________

Recunosc, m-am inselat, exista fericire fara ignoranta.

Legătură permanentă 3 comentarii

Mici cuvinte pentru tacere…

iulie 10, 2009 at 02:38 (Piese din esenta) (, , , , )

Urasc momentele in care sunt optimista, am mereu impresia ca pierd lucidul, mi-e frica sa pierd lucidul, mi-e frica de ceata calda si in acelasi timp nu vreau sa te termini, optimism criminal.

Ma sperie momentele in care las gandurile, problemele, pe mine insumi, sa se dizolve in fum…

Parca as parasi bordul avionului si l-as lasa pe pilot automat in timp ce mie nu-mi pasa nici macar ca acel avion e viata mea.

Stii ce ma sperie cel mai tare? Ca e numai vina ta! Tu esti punctul de provenienta al optimismului asta inutil, tu esti motivul pentru care nu il pot trimite de unde a venit si pe tine… pe tine… pe tine nu te pot trimite decat inapoi in capul meu, unde umbli toata ziua, unde te joci cu atentia mea, cu viata mea si cu tot ce sunt eu…

Legătură permanentă 6 comentarii

Instigare la dragoste…

februarie 24, 2009 at 04:23 (Contemplari, Iritatii) (, , , , , , , , , , )

Inspectez posesorii de miocard ce ma inconjoara zilnic. Cate inimi, atatea pareri, atatea amintiri… Am invatat ca fiecare om este un interpret cu portofoliul lui de viziuni pe care le canta cu ambii plamani o viata intreaga. Am invatat ca un strop de fericire se plateste cu un lac de durere.Totusi cred ca unii au probleme cu memoria pentru ca in fiecare zi descopar cel putin o noua parere trandafirie despre fenomenul asta pe cat de „comun” pe atat de prost inteles, numit dragoste.

Discut cu tine, cu el, cu ea si observ oameni convinsi de existenta idealului, de dragostea sublima pe care o traiesc, de eternitatea ei, de frumusetea si puritatea suprema regasita in fiecare sentiment impartasit jumatatii. Oameni lipsiti de experienta, oameni cu memorie proasta sau pur si simplu exagerat de optimisti.

E lesne de inteles ca realismul i-a parasit intr-un trecut indepartat si ii va izbii candva ca un tren condus de un psihopat vitezoman si vor fi parasutati in depresiunea suferintei torturati de dor si de ciuda cu parasuta stricata. In cele din urma cu sufletul pe noptiera si capul in pamant iti vor spune ca ai avut dreptate. Din pacate majoritatea se alatura frustratilor din societatea mizerabila in care traim.

Pentru toti cei care se regasesc in randurile de mai sus, cei ce au impresia ca dragostea lor e trandafirie si ca lor nu li se poate intampla nimic, am un anunt: De fiecare data cand spui ca nenorocirea se va varsa pe altcineva, aminteste-ti ca pentru 6 miliarde de oameni tu esti acel altcineva.

A dad to his son:

– Son, I just want you to know: life is a black, sucking, vortex of anguish and dispair, filled with brief moments of false hope and empty joy, all the while dragging you inevitably closer to final, absolute, and eternal death.

– Thanks Dad…

Instigare la dragoste

Legătură permanentă 6 comentarii