Fericire…
Sunt tot, stau tolanita in paradis si-mi fac umbra palmierii tuturor implinirilor.
Stiu tot, am toate secretele universului la mine, pot trai experiente mistice in mizerul cotidianului si le pot reinnoi la nesfarsit.
Am tot, nu stiu daca tu mi-ai dat dar stiu ca nu-mi poate lua nimeni.
Dau tot, si zambesc cand o fac, torn maretie in fiecare pas pe care il faci cand treci pe langa mine ca apoi sa te admir indepartandu-te.
Pot orice si nu pot fi discreta cu asta, am uitat ce inseamna modestia. Am invatat sa radiez, intreg universul valseaza in jurul meu si farmec pietrele sa danseze si ele…
Timp, bani, oameni, munca, stres, probleme, boli, toate sunt efemere, dupa ce ti-am incercat seductia nu pot decat sa ma las usor in epidemia de extaze pe care o provoci cu primele atingeri si apoi sa ma ridic deasupra galaxiei si sa reusesc tot, sa dezleg tot, sa trec peste orice…
_________________________________
Recunosc, m-am inselat, exista fericire fara ignoranta.
Esti un drog foarte mic…
Esti doar un blog… ce sa intelegi tu despre mine? Ce sa stii tu despre tot ce sunt? Te insemnez rar pentru ca atunci cand o fac… existi doar tu si tastele pe care le mangai cu atentia unui chirurg.
Alternez prudenta si interesul extrem cu abandonul total si te consider o armonie.
Acum… te rog sa ma scuzi, sunt ocupata sa fiu implinita.
Portretul ei…
Astazi m-am trezit greoi, e ora 10 si deja toate lucrurile prevestesc o zi normala, prea normala, monotona…
In drumul spre munca, obisnuiesc sa analizez persoane, portrete, sa plasmuiesc idei si destine apoi sa abstractizez totul realizand ca nu se asorteaza cu pantofii personajului sau pur si simplu mimica fetei ii tradeaza inocenta pe care o schitasem eu, undeva in culisele privirii. Astfel, trece timpul si imi pun creierasul in miscare evitand sa atipesc pana la destinatie.
Astazi lucrurile au stat altfel… m-am trezit ca in spatele privirii mele se conturau imagini cu o domnisoara inalta, subtirica aproape de firav, care desi grabita, masca cu pasi micuti faptul ca fusta prea stramta nu ii era deloc confortabila. Atragea atentia parfumul ei, racoritor dar usor dulceag, atingea persoanele din jur cu o precizie mai mare decat imaginea sau sunetul.
Urmele dermatografului sters pe fata de perna cu o noapte in urma ii umbreau privirea albastra, plictisita, ce parea sa priveasca dincolo de ambalaje, de-a dreptul in nimic.
Privind-o superficial, parea o fire timida, carliontii lungi, aurii care i se leganau pe spate prinsi firav intr-o clama crem, intareau o imagine inocenta, desprinsa dintr-o fila galbena al unui jurnal de demult. Totusi, odata lasandu-te purtat profund de privirea ei, gaseai o incredere aparte, taria unei femei ce in spatele feminitatii desavarsite, ascundea toate armele necesare unei victori in fata vietii din secolul 21.
Cu gesturi delicate, emana un aer singuratic, distant dar deloc visator, departe de pragmatism parea sa fie doar sigura pe pasul urmator. Orice abatere, amagire sau exagerare parea sa-i starneasca dispretul. Parea sa aibe o inteligenta emotionala naturala sau doar o expresivitate aparte, parca o stiam de o viata, parca n-o recunosteam deloc.
Ganduri non sequitur mi-au curmat ideea si… din multimea de oameni ce ma inconjura, astazi m-am analizat tocmai pe mine.
Raport de Duminica…
Duminica, 19 iulie 2009 – Bucurestii au amortit.
Astazi, fiind zi lucratoare pentru mine, m-am trezit la ora 7 si am pornit prin Bucuresti spre locul unde imi pierd jumatate din viata, la munca.
Obisnuita fiind cu viata agitata si aerul greu de respirat al municipiului nostru drag, astazi mi-a parut mort.
Berceni – aer prea cald, nu e nici un curent care sa miste o frunza in calea mea, rasaritul soarelui imi obosea privirea, obligata fiind sa merg spre est si sa-l privesc ezitant, lipsesc vociferarile pietarilor si nici cainii comunitari nu s-au trezit, merg mai departe…
Piata Universitatii – acelasi aer cald si greu de respirat, ma uit in jur.. acolo unde ieri vedeam zeci de oameni la fel de grabiti ca mine, acum nici semafoarele nu se grabesc sa-si schimbe culorile… lipsesc pasi, voci, claxoane, viata! Ma resemnez si pasesc rar, incercand sa ma adaptez atmosferei din centrul… gol al bucurestilor. Ajung la destinatie, ma asez la birou si inainte de o noua zi de munca, incep a creiona raportul unei zi moarte… Raport de Duminica.
Rolul decorului in lectura…
E clar ca nu asimilam lucrurile amanuntit descrise de Balzac la fel de bine în pat cât si în metrou, oricât de tare ne-am “rupe” de realitate afundându-ne în litere. Dar oare cât de mult conteaza asta?
Mult mai mult decât va imaginati. Traim în secolul vitezei si fiecare(dintre cei pentru care cuvântul “carte” înca suna uzual) citeste unde poate atunci când are timp, nu unde vrea.
Atunci ne trezim citind în pat înainte de culcare, în metrou în drum spre munca/scoala, dimineata la micul dejun, la cafea în timp ce ne grabim sa plecam odata s.a.m.d.
Aceste “decoruri” nu numai ca sunt incomode, dar nici nu ne ajuta cu nimic. În loc sa ne bucuram de lectura, cititul devine o activitate “ca sa treaca timpul” sau o cursa contra cronometru cu cartea.
Cititul înainte de culcare e cel mai rau dintre ele. Îti oboseste ochii, te face sa tragi de tine ca sa poti termina capitolul, nu întelegi mare lucru pe moment si mâine sigur nu mai tii minte aproape nimic.
Si în momentul în care ne grabim sa plecam undeva, ne gândim la ce statie suntem, la ce am facut ieri sau la ce facem poimâine, nu mai suntem în carte, nu mai lecturam ci doar trecem cu ochii peste niste litere ce par a avea sens oarecum, “poate totusi ar trebuii sa recitesc paragraful asta, cum zicea? ah, sunt la Aviatorilor deja.”
La sfârsitul cartii, nu ne mai amintim ce s-a întâmplat la început si nici “pasajul ala pe care am vrut sa-l subliniez în metrou dar nu aveam loc sa-mi scot pixul”. Atunci, cititul devine o activitate cu care pierzi timp fara sa câstigi nimic.
Mi s-a întamplat sa parcurg câteva carti în felul asta, dupa un timp, cineva mi-a recomandat una din cartile citite atunci. I-am spus ca am citit-o si nu mi s-a parut o carte foarte buna, am dezvoltat o conversatie pe marginea cartii si mi-am dat seama ca avea dreptate, cartea era superba doar ca eu nu am avut timp sa extrag ideile profunde din carte, doar ceea ce imi permiteam sa extrag intre ganduri ca “Unirii, inca 3 statii”.
De atunci evit sa citesc carti în felul asta, nu citesc decât când sunt odihnita, în liniste(da, si muzica te face sa pierzi timp când citesti), caut un loc comod si nu manânc niciodata în timp ce citesc.
Pentru metrou si momentele în care sunt “pe fuga” am lasat ziarele si revistele, ele se impaca bine cu orice cadru.
Rolul decorului în scriitură…
În timp ce lecturam “O zi din viaţa unui scriitor de succes” de Florin Puşcas, mă gândeam la rolul decorului în inspiraţia scriitorului, mă gândeam la rolul decorului în literele unei scriitoare pe un blog micuţ, ca mine.
Pentru mine are un rol destul de important, de care eram inconştientă pâna acum. Când scriu texte lungi, filozofii sau piese din esenţa, prefer să stau în pat, în spatele jaluzelelor portocalii care dozează perfect lumina, colorând-o în acelaşi timp. Şi cu un carneţel şi un creion in mână, beau ceva şi las inspiraţia să vină din scrum. Trebuie să nu-mi fie frig, poate putin cald, trebuie sa fie foarte linişte şi să fiu foarte singură, altfel nu mă pot concentra la nimic.
În schimb, dacă scriu o iritaţie sau o leapsă, o scriu direct la computer, direct pe blog, fără măcar să previzualizez, în timp ce mănânc, fumez, beau, n-are importanţă.
Deci, pentru mine decorul înseamnă mult, decorul îmi schimbă punctele de vedere asupra stilului de scriitură şi îmi invocă alte izvoare inspirationale în funcţie de decor, la voi cum e?
Mi-e dor de vara…
Zilele insorite din ultima perioada mi-au injectat serul nostalgiei. Mi-e dor de vara si am cazut asa, intr-o reverie inchinata caniculei, imaginatia a zburat si…
Mi-e dor de vara, mi-e dor sa stau in fata ferestrei privind luna cu irizarile ei portocalii profetizand canicula de maine.
Mi-e dor de teiul din fata ferestrei, ah teiul, vrajitor formidabil al carui aroma imi trezeste simtaminte de mult acoperite de timp. Isi inalta florile sub geamul meu an de an si tot an de an imi tulbura noptile.
Si noptile, ah noptile, inflacarate, mereu vii, au acel je ne sais qua care te face sa nu pui geana pe geana, sa nu vrei sa te intorci intre pereti, sa ramai acolo in mangaierea vantului ce patrunde elegant prin textura rara a textilei.
Caldura asfaltului si a cladirilor frematand in jurul tau… Ratacesti pe strazi visand, aidoma noptilor albe din St. Petersburg, sperand sa nu se termine vreodata, sa nu inceteze cantecul greierului ce intregeste momentul trait din plin ca un antidot pentru suflete racite, ratacite…
Dar ca orice reverie, se ascunde usor, usor in spatele zambetului meu ca sa dispara in cele din urma… si raman asa, spanzurata intr-o clipa muta, privind spre banca goala si rece din parcul meu, dorindu-mi sa fortez timpul, vremea… vara!
O calatorie de 20 de ani…
“Generatia Twitter”, ca sa folosim termenul jurnalistilor, a iesit in strada la Chisinau pentru a muta Republica Moldova in vest. Undeva in mine ma bucur ca tinerii sunt inca uniti, ca inca avem voci, ca inca existam… dar n-avem putere. Noi, tinerii, atat romani cat si moldoveni sau oricare altii, nu avem putere sa schimbam ceva, vreodata, undeva.
Noi, romanii, am incercat de-a lungul timpului sa apropiem cetatenii Moldovei de Romania, considerandu-i de altfel romani: au facilitati in tara, i-am ajutat in nenumarate randuri s.a.m.d. Acum, am iesit si noi cu ei in strada la Bucuresti sustinandu-i in continuare, dar suntem singuri. Nimanui (excluzand Moldova si Romania) nu ii convine acum sa strige pentru Moldova “Jos cenzura!”, nu sunt circumstantele de asa natura. Nu o sa dezvolt asta, dar simt nevoia sa imi exprim parerea.
Imi e sincer mila de tinerii din Chisinau dar parerea mea este ca in noaptea asta va fi “vai si amar” de capul lor. Putin (pentru ca banuiesc ca suntem cu totii de acord ca actualul “presedinte” al Rusiei e cunoscut doar de familia lui si o conduce doar pe aceasta, tara fiind in continuare condusa de fostul presedinte) trebuie sa ridice doar degetul mic de la piciorul stang pentru ca manifestatiile de la Chisinau sa se incheie, intr-adevar, intr-o baie de sange.
Sa speram totusi ca nu va fi asa, sa speram ca nu ne vom lovii de faptul ca trebuie sa invatam si noi, “generatia twitter”, odata pentru totdeauna, ca “scopul scuza mijloacele”, ca nu facem ceea ce vrem noi, ci ceea ce vor ei si ca majoritatea decide sau materialul decide, in cazul asta, ca n-o sa riste marile puteri pentru farama de pamant “Moldova” si ca n-o sa piarda un continent mari resurse de gaz pentru cateva mii de vieti. Avem speranta “pentru vechile hotare, pentru Romania Mare!”
Chisinau, Bucurestii sunt cu voi!
Revenire in reverie…
Nu, nu am renuntat. Nu, nu o sa renunt. Nu, nu am terminat. Nu, nu termin in curand. Da, a fost o decizie inspirata, o luna departe tine… jurnal mizer. O luna in care te-am aruncat in lada cu lucruri de care nu-mi pasa, chiar daca poate nu-ti meritai soarta.
Nu, nu te-am scos din lada sa-ti spun “te iubesc” printre remuscari si nici dorul nu ti l-am carat, te-am scos pentru a-ti arunca cateva clipe din timpul meu, clipe de care iti agati existenta si asa precara.
Nu, draga jurnal, nu vreau sa te ingrop, dar nu meriti mai mult decat ai deja. Am recapitulat cateva lucruri in ultima perioada, unul din ele este “Sa nu dai niciodata unui lucru mai multa importanta decat are”.
Imperfect dar ideal…
Inchid ochii si parasind cotidianul, evadez intr-o lume individuala, in irealitatea mea. Intr-un cadru lipsit de finitate unde optimismul este realist si personificarea ambiantului nu este pur fictiva. Sa ma plimb pe un deal inverzit si sa las ploaia de vara sa-mi spele cu stropii ei mari toate gandurile ingrijorate si toate intrebarile fara raspuns. Sa nu-mi pese ce va fii, sa nu vad ce a fost. Sa ma opresc, apoi, odata cu ploaia si sa privesc la orizont zarind un curcubeu ce nu profetizeaza speranta ci frumusetea naturala, aici nu ai nevoie de speranta. Sa raman profund uimita privind cu ochii care vad dincolo de materie, armonia intregului si sa radiez de incantare realizand ca fac parte din el. Sa ma arunc apoi in iarba deasa, uda si rece, de un verde aprins ce se asorteaza cu senzatia racoritoare oferita de ploaie… si atingand pamantul inca incins sa raman nemiscata bucurandu-ma de cel mai revigorant decor pasnic. In cele din urma, impacata cu sinele sa ma las cucerita de literele unei carti ce-mi ridica sufletul deasupra curcubeului care ma vegheaza langa soare, si sa ma indragostesc de ea, pagina cu pagina, intr-un decor perfect, decupat de la marginea irealitatii ce confera calmul si caldura primitoare a unei biblioteci care geme de cunoastere. Sa iubesc razele soarelui cu siguranta ca nici un nor nu-l poate acoperii, sa dainuiesc lenesa printre copaci ce nu se vestejesc si nu obosesc, flori ce nu se ofilesc, intr-o lume a nemuririi unde lenevia dezmierdatoare este starea sublima, doar din ea, cu ea, poti atinge apogeul fanteziei. Apoi ma trezesc si realizez blasfemia…. de ce as vrea o lume perfecta? Perfectionismul meu devine brusc un defect in lumea asta minunat de imperfecta. Imperfectiunea e tot ce avem si tot ce ne trebuie, mereu deosebita si niciodata indeajuns de evoluata… Avem nevoie de ignoranti, de griji, de cauzele care ne infierbanta sangele, de amagiri care in timp ne dau taria pietrelor de rau, de asaltul durerilor coplesitoare ce ne aduc aminte ca suntem, pana la urma… oameni. 
