Duo de dupa amiaza…
Hit “Play”.
Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…
Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…
Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun “iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…
Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…
Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…
Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne “unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.
Vicky Cristina Barcelona
Nu obisnuiesc sa scriu despre filme si nici nu voi face o obisnuinta din asta pe viitor. Am evitat acest film de la bun inceput din cauza productiei MediaPro/Antena 3, dar apoi numele Woody Allen m-a imbiat sa vad filmul eu iubind majoritatea creatiilor lui si pe el insusi pentru ca am descoperit perspectiva lui despre viata si echivaleaza in mare parte cu a mea.
Am vazut, deci, filmul. Un amalgam de senzatii m-au strabatut pe toata durata filmului. M-am regasit, m-am pierdut, m-am inteles si m-am aruncat din nou in nestire. Bestial este cuvantul perfect pentru acest film. Nu regret ca nu l-am vazut mai devreme, cred ca a venit la momentul potrivit.
La inceputul filmului m-am confundat cu una din actrite si am transpus relatia mea cu cea mai buna prietena, in film… puzzle perfect in linii mari. Parca ne descria pe noi, parca noi vorbeam acolo, parca eu gandeam replicile actritei cu 2 secunde inainte ca ea sa le rosteasca, in film.
In cele din urma povestea a ancorat un ton grav si mult mai detaliat, m-am pierdut atunci, nu ma mai regaseam in personajul cu care ma confundasem la inceput ci chiar in opusul lui, in prietena ei cea mai buna. Pasiunea mea pentru artistic, dragostea mea pentru toate lucrurile, relatiile, conjuncturile din realitatea mea, prezentate in film imi taiau respiratia.
“Barcelona y mientras esta`llena de cara de gente extranjera, conocida, desconocida? y vuelta a ser transparente”
M-am regasit partial in personajul in care ma regasisem in intregime la inceput si am ramas prinsa cu restul in personajul “opus”. Nu exista personaje negative in acest film, odata inteles, totul este pasiune, totul este o nebunie dulce, o realitate dura si o arta dedicata.
Nu voi descrie filmul, si-ar pierde esenta tare si farmecul aparte in cuvintele mele.Trebuie vazut… trebuie disecate conjuncturile, personajele, pasiunile. Este unul din putinele filme ce pot fi comparate cu o carte, atat ca expresivitate cat si ca fantezie si intelepciune.
Dragostea pentru interzis, vederi prea libere pentru lumea conventionala in care traim, pasiuni mult prea profunde pentru superficialitatea contemporana, simt artistic extrem de dezvoltat prins in plasa unui profund aproape imperceptibil.
Totul este fascinant, totul este exact acolo unde trebuie sa fie. O lume difuza, haotica cu pasiuni desavarsite, definite si foarte profunde pe care numai Woody Allen putea sa o exprime atat de clar.
Un film usor de vizionat, greu de digerat.
“Barcelona hace un calor que me deja fria por dentro con este vicio de vivir mintiendo, que bonito seria tu mar si supiera yo nadar”
Poezioala desple sex…
Fǎcui fǎlǎ sǎ vleau o constatale
La glǎdiniţǎ ieli, când am picat,
(Cu toate cǎ-s de-un an în glupa male)
Sǎ mol dacǎ glumesc, pe omoplat ;Ne-a esplicat doamna educatoale
Amǎnunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns sǎ ezigstǎm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,Elam ochi si ulechi de culios
Sǎ aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit :C-al fi o balzǎ, cale-n noptiţicǎ,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapǎ si mǎmica de bulticǎ
Fǎcutǎ de la ouǎ si câlnaţi,Cum zboalǎ balza asta-nţet, agale,
Vleo nouǎ luni, sǎ iasǎ luclu bun
Si cum agiungem în pǎtuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clǎciun….Sǎ vezi mǎi flate, ţe educatoale (!)
Fǎlǎ misto, chial m-a lǎsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe pept si ţe piţioale !)
Sǎ nu stie nimica desple sex !?Valeriu Cercel
O minunatie de poezioara, in timp ce o citeam am plasmuit un baietel mic dar mandru caruia i se impleticeste limba din doua in doua cuvinte astfel presarand poezioara cu ingredientul secret: gingasia.
Una din calitatile mele cele mai mari, precedand calitatea numarul unu “spiritul critic exagerat”, este ura… “I don`t discriminate, I hate everyone equally”.
Caracterizandu-ma, ura este prezenta si aici: urasc copii, nu pe toti in egala masura, ceea ce ma induce in contrazicere cu sinele partial, dar mintim publicul cu flexibilitatea… Urasc, deci si copiii, in special pe cei crizati, care tipa, urla si rag pana obtin ce isi doresc si ignorantele care i-au facut ii slujesc ca pe niste printisori auriti, astia tin capul listei cu doza de ura succedati de cei care plang excesiv, santajisti sentimentali si cei care fac pe prostii sau cu care intr-adevar nu se poate purta o conversatie nici macar la nivelul lor.
Admir in schimb foarte tare copiii talentati, copiii rebeli si cei inteligenti. Sunt unii care ma uimesc pana ma oftic comparandu-ma pe mine la vremea aceea, cu ei la aceeasi varsta. Copiii aia cu care te asezi la masa si porti o discutie ca de la ratiune la ratiune, iti pun intrebari incuietoare care nu se limiteaza la “DA` DE CEEEE?”, iti dau replici de neuitat si asteapta sa le dezvalui un nou fragment de realism, de nou pe care sunt gata sa il inteleaga si sa il lege de lumea lor plina de culoare.
Da, asta inseamna ca urasc ignoranta chiar si la copii… priveste in jurul tau… poti sa ma judeci?
Patima culorilor…
A fost odata o fata pasionata de fotografii. La un moment dat, prin intermediul internetului, fata zareste manipularea fotografica digitala, s-au indragostit din prima clipa.
Timpul trecea, ei se iubeau tot mai mult, fara a se cunoaste, fara a stii din ce aluat au fost framantati, se minunau privindu-se.
In cele din urma, indragostita si curioasa, fata solicita ajutorul amicilor ei, Paul si Vali (multumescu-va) si ei incep sa ii schiteze primele contururi ale manipularii fotografice. N-a fost treaba usoara, nimic ce are de-a face cu o blonda si tehnologia nu va fii vreodata lucru usor.
Pe masura ce se adancea in relatie, sentimentele fetei se amplificau, la fel si nervii amicilor ei. Proiect dupa proiect, bunii ei critici o modelau ca niste sculptori priceputi pana cand retusurile au devenit din ce in ce mai putine.
Intr-un final, fata invata sa zboare cu propriile aripi, afundandu-se in pasiunea ei. Uite asa, in creierasul fetei s-a nascut un nou butonas: Photoshop .
Va prezint si voua cateva dintre dragele mele:
Parcul Tineretului de 1 Mai. Un copac mandru dar solitar ce ma poarta cu gandul la cel mai negru prieten al omului, singuratatea. Ne este, paradoxal, prietena… singuratatea de care toti fugim, intruchipeaza cea mai dura companie, cea mai dureroasa, si totusi ne insoteste in cele mai amare clipe. Acesta este motivul pentru care iubesc fotografia asta, infatiseaza coechipierul nostru in noptile albe.
In cele mai complexe, colorate, vesele si puternice fiinte, exista mereu firiciele fine, rafinate de simplitate colorata in culori pastelate. Firicele ce ascund in ele calmul aparent al noptilor in tumultul lumii, plenititudinea si delicatetea sentimentelor sincere, profundul lor simplu. Nu tot ce e simplu e superficial, tot ce e superficial e simplu.
Cand copilul din noi moare, cadavrul lui se numeste adult, el intra in societate, denumirea decenta pentru infern. De aceea e bine sa nu omoram niciodata copilul din noi, lovindu-ne de otelul rece al maturitatii, copilul din noi se trage in umbra deseori iar daca nu uitam sa-l readucem in fata cateodata, nu putem imbatranii. Culorile ca cele din imagine imi fac gandul sa zboare la creativitatea inocenta si spontana a copilariei… nu e niciodata prea tarziu sa fi copil.
Licarirea flacarii abia intrezarita, sclipirea ei usoara ce stinge si mangaie intunericul, blandetea bucuriei marunte ce-mi atinge inima la caldura fina degajata de fiecare scanteie intermitenta, ea face ce nici astrul central, incandescentul Soare, nu poate face… lumineaza intunericul, atinge sufletele, coloreaza calduros inimile sub cerul instelat al noptilor albe.
Unduirea luminii pe formele feminitatii, complexitatea sublima ascunsa in siluete firave, duioase ce intrunesc in sine contradictiile fructului interzis… ele impartasesc subconstientului armele seductiei perfide ce atrage si fascineaza prin atitudinea culorilor.
Pe curand…
Rationalizand spiritualul…
Am primit proiectul melodic de mai sus de la un amic, “povestea” celor doi, talentul, munca, dedicarea si rezultatul lor mi-au facut sufletul sa tresalte, simtind serotonina trecand prin fiecare sinapsa pana la inima, strabatand cele patru camarute si apoi evaporandu-se in mii de fluturasi ce imi frematau pantecul.
Mai mult decat iubesc omul, cuvantul si culoarea, iubesc muzica. Poarta ce imi deschide sufletul in bataia celor mai profunde corzi… ma face sa vibrez intr-un cutremur al sentimentelor ce se scurg pe fiecare nota tanjind dupa urmatoarea.
Sunete dezmierdatoare ce-mi flateaza imaginatia exaltata, ma las purtata de simtaminte arborata in infinit… intr-o dimensiune a corzilor si a clapelor ce se masoara in minutele celui de-al saselea simt.
Sunt melodi care se asculta cu urechea si melodi care se asculta cu sufletul… sunt oameni care stiu as asculte doar cu urechea si oameni ce percep imperceptibilul … aceia iti pot atinge sufletul cu o propozitie si iti pot mitui inima dintr-o privire.
De ce alegem mereu superficialul? De ce profundul si subtilul se gasesc atat de rar in zilele noastre ? De ce privim frumosul, profundul si nevazutul atat de amfibologic ? Sunt atat de lipsite de impuritati, atat de clare pentru cei ce vor sa le inteleaga, sa le simta…
Alegem divertismentul nevrotic, fumigene pentru intelect crezand ca ridica echivocul din sufletul nostru… ne inselam atat de tare… De cand nu ati mai stat departe de ispitele lumesti doar pentru a privi lumea panoramic… a incerca sa intelegem mai mult din putinul ce ne este dat sa il vedem ?
